„Oastea Domnului este o floare răsărită în aerul tare de pădure, de câmp.
A lua această floare şi a o duce în cea mai aleasă seră, în tovărăşia minunată a oricăror flori, este a o ofili. Îi este dat să rămână în atmosfera în care a răsărit…”
(Preot Iosif Trifa – „Ce este Oastea Domnului”)
Un studiu recent al unor sociologi români arată faptul că, în ţara noastră, în ultima vreme, se poate vorbi de o nouă categorie de vârstă, situată între cea de „adolescenţă” şi cea de „adult”. Aceasta, spun sociologii, s-ar putea numi „adulescenţă”. În ea pot fi incluşi toţi acei oameni care, din neputinţă, lene sau teamă, refuzând să-şi asume resposabilităţile stării de adult şi prelungindu-şi cât pot de mult starea de adolescenţă, se complac în a rămâne în casa şi în îngrijirea părinţilor. Ceea ce e şi mai grav e faptul că aceştia, fiind incapabili de a simţi greutatea şi jertfelnicia vieţii părinţilor, ajung să-şi bată joc de ei, să-i chinuiască şi chiar să-şi aroge, într-un final, dreptul de proprietar pe viaţa şi bunurile lor.
Din păcate, nici Biserica nu este scutită de această categorie a „adulescenţilor”, formată din acei creştini care, evitând şi ezitând din diferite motive să-şi împlinească lucrarea la care au fost chemaţi, aleargă de colo-colo, dintr-o biserică în alta sau de la o adunare la alta, în căutarea unui drum mai plăcut şi mai uşor, şi nu mai reuşesc, aproape niciodată, să ajungă la o maturitate duhovnicească. Despre acest fel de creştini ne vorbeşte, de altfel, şi Sf. Ap. Pavel: „…N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor trupeşti, ca unor prunci în Hristos” (I Cor 3, 1). Ei fug, de fapt, de responsabilitatea de a fi părinţi, fiindcă ştiu că aceasta înseamnă să nu oboseşti niciodată iertând, răbdând, suferind, iubind şi miluind, să cauţi să-ţi salvezi copiii, intrând în închisoarea cea mai grea şi în focul cel mai mare, sau să te rogi asemenea Sf. Varsanufie: „Stăpâne, sau du împreună cu mine şi pe copiii mei în Împărăţia Ta, sau şterge-mă şi pe mine din cartea Ta”. Mai mult decât atât, putem vedea cum aceştia, neputând să devină părinţi, dar nici să rămână copii ascultători în Casa Tatălui, caută să devină lideri. Lideri ai unor fraţi pe care „reuşesc” să-i despartă de Biserică şi Adunare prin conducerea lor către „alte sere mai frumoase şi mai alese” şi în „tovărăşia minunată” a „altor flori”, neştiind sau nepăsându-le de faptul că în acele locuri nu vor putea ajunge niciodată la maturitate şi la rodire.
O mare şansă de a vedea, înţelege şi cinsti jertfa unui adevărat părinte duhovnicesc ne este oferită, mai ales în acest an jubiliar al Oastei Domnului, de către poetul nostru drag, Traian Dorz, care, „întinzându-şi mâinile”, se lasă „încins şi dus” de dragul copiilor săi şi în acele locuri în care s-a simţit întotdeauna străin, stingher şi departe de Acasă, aşa cum mărturiseşte el însuşi în vol.1 din „Hristos – mărturia mea”: „Primirea mea acolo, în biroul Oastei Domnului din Casa Naţională, a avut loc într-un cadru sărbătoresc, neobişnuit pentru mine. Lucrul acesta m-a umilit nespus de mult… Abia am aşteptat să scap şi să ies afară. Simţeam că nu mai pot… M-am rugat atunci Domnului să nu mă mai lase să ajung niciodată printre cei mari, că nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre fraţii mei cei simpli ca şi mine…”
Şi, pentru că Sf. Apostol Pavel ne arată, în epistolele sale, că imaturitatea spirituală este principala cauză a certurilor şi a dezbinărilor dintre noi, se cuvine să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască înţelepciunea şi smerenia de a nu considera niciodată încheiat procesul naşterii şi al creşterii noastre duhovniceşti. Făcând aceasta, vom putea, asemenea unui adevărat părinte, să împlinim lucrarea la care am fost chemaţi de Dumnezeu, rezistând atacurilor vrăjmaşilor, iubind, nu urând, construind,
nu dărâmând, acţionând şi nu reacţionând.
Preot Gheorghe MANOLE
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXV, nr. 45 (969) 3-9 NOIEMBRIE 2014
1 Comment