Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Adunarea credincioşilor

Adunarea credincioşilor

Adunarea credincioşilor

Adunarea credincioşilor este Biserica vie a lui Hristos. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească…” (I Pt 2, 5). Pe drept cuvânt o putem numi putere, când harul Domnului lucrează nestingherit şi puteri de viaţă nouă se împărtăşesc din Duhul Sfânt. Căldura adunărilor frăţeşti face sufletele vii şi prin mărturisire cu cuvântul şi cu fapta se scriu epistole pe inimi, după dorinţa Sf. Ap. Pavel, care vorbea prin Duhul. Adunarea se mai aseamănă cu baia şi bucătăria unde se spală rufele şi se pregăteşte şi se ia hrana. Este locul unde ne spălăm de zgura lumii, ne primenim, ne hrănim cu bucatele alese şi ne întărim, îndemnându-ne la fapte bune prin Cuvântul Adevărului.

Sfântul Evanghelist Ioan, la cap. 13, 31-35, ne va spune că, după ce a plecat Iuda din mijlocul lor, cel în care intrase satana, rămas cu cei unsprezece, Mântuitorul le-a vorbit despre proslăvirea Sa, proslăvirea Tatălui Ceresc prin El, şi le-a dat porunca cea nouă a iubirii. „Vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”. Ce fericiţi am fi dacă sămânţa diavolească din Iuda se termina odată cu moartea sa. Dar se vede că, pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, tot mai multe iude se ivesc, tot mai mulţi asemeni lui făcându-se pricini de sminteală şi cădere, piedici în calea sfinţeniei şi desăvârşirii. Proslăvirea Tatălui în Fiul Său s-a făcut în mod desăvârşit. Despre proslăvirea Tatălui şi a Fiului în viaţa de credinţă a creştinilor e o problemă care, prin Duhul Sfânt, preocupă cerul întreg, căci în aceasta se arată biruinţa deplină şi finală asupra iadului. Satana trebuie bătut a doua oară cu puterea de credinţă şi iubire a creştinilor în Jertfa Domnului Iisus. „Voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (I Pt 1, 8). Starea adunărilor frăţeşti este fierbinte, în clocot, până nu-şi face loc ispita, până nu intră satana prin demonul dezbinării în Iuda, unul din cei aleşi să fie bucuria adunării, şi nedezbrăcat de dorinţele lumeşti, neîmbrăcat în Hristos cu hainele luminii, care se face vinovat de căderea lui şi a multora.

Ispita îndoielii, a răcelii duhovniceşti, când credinţa scade şi dragostea slăbeşte, vine din lipsa vegherii. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită” (Mc 14, 38). Biruinţa nu este deplină, temperatura iubirii divine scade, pacea adunării este tulburată, se simte răceală când ispitele lumeşti au făcut spărturi în viaţa de credinţă a cuiva, şi aceasta apasă ca o povară asupra adunării.

Smulge cât mai degrabă idolii din inimă şi pe cei personali, şi pe cei ce i-ai acoperit cu mantia falsei religiozităţi, căci oriunde este un creştin adevărat şi aerul se primeneşte. Atmosfera îmbâcsită cu necurăţii se curăţeşte, se luminează şi se sfinţeşte în prezenţa purtătorilor de har ceresc. Fii lumină şi întunericul va dispărea! Fii sare, şi harul te va ocroti şi te va călăuzi în tot adevărul!

Puterea adunărilor frăţeşti stă în iubirea dumnezeiască ce uneşte sufletul şi pe toţi laolaltă într-o singură unitate, într-un singur numitor comun. Dumnezeu este iubire, iar iubirea frăţească este din Dumnezeu. Cine o are se uneşte cu cel ce se aseamănă şi rămân nedespărţiţi în El. Unde-i iubire şi întunericul se preface în zi luminoasă şi strălucită. Iubirea frăţească este poruncă divină. Mântuitorul a spus: „Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (In 15, 12-14).

Pocăinţă înseamnă reformă interioară şi exterioară în fapte şi cuvânt, o nouă orientare, formarea societăţii duhovniceşti, unitate personală cu Hristos şi unii cu alţii, formând Biserica vie a lui Hristos, iar El este Capul. De la Cap, prin fiecare mădular, trece seva vieţii care ne sfinţeşte şi ne uneşte pe vecie în Sângele cel Scump al Domnului Iisus, şi rămânând în El, prin Duhul, aducem roada cea bună. Biserica cea vie astfel închegată, în Sângele lui Hristos-Domnul, este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (cf. Ef 1, 23).

Adunările frăţeşti, copleşite de dragostea lui Dumnezeu, sunt respiraţia sufletului. Nimeni să nu se lipsească de astfel de părtăşii ca să nu moară. Adunarea nu este exaltare spirituală, nici paradă religioasă, ci realitate divină, rai ce-resc. Biserica şi adunarea sunt necesare sfinţirii, desăvârşirii, mântuirii. Botezul este uşa ce se deschide spre cer.

Fiecare creştin trebuie să fie un apostol prin rugăciuni, prin credinţă, prin mărturisiri, prin faptul că este creştin ca o lumină aprinsă, ce tocmai prin acest fapt luminează, trăieşte şi radiază în jurul ei căldură. Inima unde Hristos Mântuitorul Şi-a instalat locuinţa Sa devine biserică şi lăcaş Duhului Sfânt, schimbând chipul celui întunecat în chip luminos prin înnoirea şi strălucirea care le dă Adevărul. Astfel, pe drept cuvânt, Sf. Ap. Pavel spunea: „…Nu mai trăiesc Eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Flp 1, 21). Dumnezeu Se întâlneşte cu omenirea prin adevăraţii Săi mărturisitori (cf. Fapte 6, 7).

Dezlănţuit-au împotriva Domnului Iisus toată cruzimea şi furia întunericului, nu pentru că s-ar fi găsit în El învinuire politică, ci pentru că li se descoperea tot mai mult religia lor falsă, făţarnică, şi văzând că poziţia li se clatină, în loc să-L primească smerindu-se şi ascultând de mai-marii lor proorocii, au purces la omorârea Lui, la omorârea Începătorului adevăratei vieţi.

Cine nu ia jugul lui Hristos asupra sa, chiar făcând parte din Biserica Creştină, seamănă trântorului care mănâncă mierea degeaba, sau cu greierul care nu agoniseşte şi nu lucrează nimic. Veni-va vremea când uşa harului acum deschisă se va închide pentru neamuri. Să folosim adunarea ca pe cel mai bun mijloc de putere şi har în răspândirea Evangheliei, a mărturisirii sincere, manifestând şi răspândind căldura dragostei, care este legătura desăvârşirii printre noi, şi toţi în Domnul Iisus Hristos.

Valoarea Adunării. Nu putem vorbi despre adunare şi valoarea ei, fără s-o încadrăm în revărsarea puterii harului divin. Căci fără Duhul Sfânt, lumina călăuzitoare şi harul lucrător ce din Duhul se revarsă ca râu binefăcător, adunarea va fi o adunătură supusă stricăciunii. Şi fără Duhul Sfânt omul poate fi orice afară de creştin adevărat.

Deşi ierarhia bisericească era formată, apostolii cunoşteau fiecare misiunea lui de la Însuşi Mântuitorul, totuşi nimic nu s-a schimbat înaintea Pogorârii Sfântului Duh, Care de la Tatăl purcede, Care sfinţeşte şi desăvârşeşte.

Răceala membrilor adunării, dezbinarea dintre ei, neînţelegerile, păcatele şi toate relele chinuitoare vin din duhul lumii, care neobservat a pătruns prin unul sau mai mulţi. Această pătrundere nedorită produce împotriviri şi duce la război. Luptele vin din pofte. Poftele sunt din duh diavolesc. Lipsa Duhului Sfânt din adunare produce spaime, nelinişte, dureri, amărăciuni. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu! Valoarea puterii divine nu se poate evalua. Adunarea fără Duhul Sfânt e o pustietate, o peşteră îngheţată, plină cu tot felul de fiare şi animale sălbatice, plină cu tâlhari. De aceea, să nu întristăm pe Duhul Sfânt cum fac cei mai mulţi, ci să-L implorăm, rugându-L să vină la noi şi în toate ale noastre.

În descoperirile Sfântului Ioan din insula Patmos către cele şapte biserici – din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea –, nici uneia nu i se spune să părăsească altceva decât păcatul, să se pocăiască, să fie fierbinte, în clocot, cum era când avea dragostea dintâi (cf. Apoc 2, 4, 19; I Tes 2, 8; I Pt 1, 22).

Din ziua Cincizecimii şi până la sfârşitul veacurilor, Duhul Sfânt pregăteşte Biserica pentru Nunta Mielului. Cei ce sunt ai lui Hristos-Domnul, din toate veacurile, prin Duhul, se dezbracă de firea pământească, de omul cel vechi, şi cu bucurie îmbracă haina cea nouă a neprihănirii în Hristos-Domnul, răspândind Lumina lui Hristos şi aşteaptă fericita zi a răsplătirilor Bisericii. Amin.

Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!