din cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti
Voi, iubiţilor, nu v-aţi adunat aici numai ca să nu faceţi ce fac alţii, adică cei mânaţi de poftele lumii, ci să faceţi altele, faptele Duhului lui Dumnezeu. Voi aţi fost destul de tari şi n-aţi căzut nici în ispitele altora, nici într-ale voastre. V-am spus că prin asta voi v-aţi luptat, aţi stat împotriva altora, împotriva gustului lor, a poftirilor lor, împotriva râsului lor. Nu v-aţi potrivit acelora, ci aţi urmat calea voastră, la care vă îmbiau alte privelişti, mai curate, la care vă îndemna întreaga învăţătură sfântă pe care voi cu drag o ascultaţi.
Şi doar aţi văzut înaintea voastră destulă veselie a altora. Aţi văzut cum oamenii se pregătesc pentru petrecerea lor de duminică, cum se gândesc la ea de mai înainte, cum se desfătează numai gândindu-se la ea, cum îşi mărturisesc unii altora: „Numai să vină ziua aceea!… Are să fie lată!… Să facem un chef să se ducă pomina!…”. Şi într-adevăr, de multe ori se duce pomina mai mult decât se gândesc, pentru că ajung la bătăi, se aleg cu capetele sparte, unii ajung la spital, iar alţii la morgă şi apoi la mormânt.
Au voit s-o facă „lată” şi într-adevăr a ieşit şi lată, şi dezmăţată, şi înfricoşată. Totuşi oamenii se pregăteau pentru aceasta şi vă îmbiau şi pe voi.
Dacă nu vă îmbiau, era pentru că ştiau că aţi trecut peste acestea, că aţi călcat peste ele ca peste balaur şi vasilisc (Ps 90, 13), că nu vă uitaţi la turbăciunile şi aiurelile lor. Dar aţi putut vedea cum alţii erau îmbiaţi, cum mulţi dintre ei primeau, cum se pregăteau spre acelea ca spre lucruri de vrednică dorire.
Voi eraţi cu gândurile şi dorurile voastre aiurea. Ale lor le vedeaţi şi le dispreţuiaţi. Dar fiindcă sunteţi creştini şi aveaţi milă de aproapele vostru, chiar şi de cel căzut, nu vă opreaţi numai dispreţul vostru, nu vă umplea numai scârba pentru astfel de gustări ale pierzaniei, ci vă era şi milă de ei şi doreaţi să-i aveţi în mijlocul vostru.
Într-adevăr, tot omul care se tăvăleşte în asemenea nămoluri este un om pişcat de ispită, care nu s-a suit la înălţimile duhului, este omul care n-a văzut marile privelişti şi încă nu-şi dă seamă de marea gustare a credinţei. Când voi vedeţi pe omul acesta, nu aveţi numai simţirea greţii care vă îneacă pentru asemenea poftiri ale pierzaniei, ci şi durerea pentru fratele vostru care se îneacă în ele.
Voi simţiţi preabine că vă aflaţi în tabere deosebite, că nu vă puteţi înţelege unii cu alţii. Vă umple marea dorinţă de a-i vedea şi pe ei trecând în tabăra voastră şi gustând ce gustaţi voi. Voi nu sunteţi lacomii care voiţi a avea gustarea aceasta numai pentru voi. Da, fiindcă, pe de o parte, ospătarea credinţei este fără margini, este pentru toţi, ba încă toţi sunt chemaţi la el, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea Paştilor: „Veniţi toţi şi vă ospătaţi din acest praznic mare şi minunat!”. Pe de altă parte, gustarea plăcerii este cu atât mai mare cu cât mai mulţi sunt cei ce se îndulcesc din ea. Ne umple de toată întristarea, [în] ziua duminicii, priveliştea turmei beţive şi ţopăitoare din Bulevardul Maria şi Calea Rahovei, unde duhul diavolului lucrează cu toată puterea la îndobitocirea oamenilor. Va trebui să săltăm din toată inima când vom vedea aceeaşi mulţime părăsind căile pierzaniei şi venind să guste din ospăţul Domnului.
Iată cum, din toate acestea, se vede că, ori de unde am privi lucrurile, avem în viaţă aceste două tabere: una a Domnului, alta a diavolului; şi că, fără să te gândeşti, tu, cel din tabăra Domnului, eşti în luptă cu ea. Nu te-ai lăsat în voile ei, n-ai căzut în laţurile ei, – ai stat tare în calea ta şi, prin aceasta, te-ai luptat. De aceea se cheamă că voi toţi sunteţi luptători, chiar când nu aveţi nici o armă în mână. Arma voastră însă este a duhului. Voi sunteţi înarmaţi prin sufletul vostru şi prin aceasta sunteţi oşteni.
Iubiţilor fraţi şi surori întru Domnul, dar voi nu v-aţi adunat aici numai pentru atâta. După cum am spus, avem de îndreptat ochii noştri către privelişti şi mai minunate decât acestea.
Până acuma se cheamă că ne-am ţinut tari şi nu ne-am lăsat bătuţi de duhul lumii. Am trecut bărbăteşte peste îmbierile, peste dulceţile cu care lumea căuta să ne ispitească; am trecut şi peste ale noastre, care umblă să ne mâne către apele lumii. Dar după ce am trecut peste vălmăşagurile ei, după ce am privit şi nu ne-am lăsat ademeniţi către poftirile ei, pentru ce am făcut aceasta? Ca să rămânem numai noi între noi, să ne fericim că boldul lumii nu ne-a putut înţepa, că am rămas teferi în mijlocul loviturilor care au căutat să slăbească puterile noastre şi să ne mâne în mijlocul vârtejului?
Nu, fraţilor şi surorilor, noi n-am trecut prin acestea numai pentru ca să ajungem la mal curaţi şi nevătămaţi. Nu ne-am luptat numai pentru ca să scăpăm noi, ci încă şi mai mult, pentru ca să-i scăpăm şi pe alţii.
Aici este cea mai alesă trăsătură a chemării noastre. Noi. suntem ostaşi şi voim să luptăm pentru Domnul. Că ne-am apărat pe noi, preabine, dar după cum vecinul cel bun nu te lasă să arzi în foc dacă vede casa ta aprinsă, ci sare în ajutor, aşa şi bunul oştean nu se simte îndestulat numai cu aceea că s-a luptat bine pentru el, ci el vrea să se lupte şi pentru altul.
E prea adevărat, tu te-ai luptat şi pentru altul şi l-ai ajutat chiar numai luptându-te pentru tine singur. Dacă el te vede cum tu eşti fericit umblând pe căile Domnului, i-ai dat o mână de ajutor lui singur. Căci el se va întreba: „Cum se poate că vecinul meu este aşa de împăcat în cugetul lui, aşa de tihnit şi nemuncit de pofte turbate? Cum se poate că pe el nu-l ademenesc atâtea gusturi ale lumii, ci îşi găseşte plăcerea lui în altele?
Numai cât va vedea aceasta, fratele tău va vedea că se poate trăi fericit şi altfel, după altă socoteală decât a lumii. Numai văzându-te pe tine astfel, îl vei ispiti tu pe el ca să vină la ale tale şi să se încălzească de dogoarea Duhului lui Dumnezeu.
Dar tu nu vrei să-l ajuţi pe fratele tău numai în chipul acesta, numai prin priveliştea pe care i-o dă seninătatea ta. Tu vrei să păşeşti încă şi mai viu, şi mai bărbăteşte pentru dobândirea lui. Tu ştii că nu este faptă mai mare decât cea a dragostei şi că, săvârşind fapta dragostei către fratele tău, după vorba Sfântului Iacov, te scuturi de înseşi păcatele tale (5, 20). Asemenea şi Sf. Petru spune că dragostea acopere mulţime de păcate (I Ptr 4, 8).
De aceea, departe de a te aduna numai ca să te vezi cu fraţii tăi, numai ca să guşti plăcerile duhovniceşti, tu ai un gând şi mai înalt, acela de a te chibzui cum să-l câştigi pe fratele tău. Tu nu poţi avea odihnă numai văzând că ai tabăra ta, ceata ta şi că ştii unde te duce.
va urma
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
