ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL! (V)

din cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti

Ce înseamnă oaste? Înseamnă lup­tă. Mai mult decât atâta, orice oaste se gândeşte la luptă nu pentru pofta de a lupta, ci de a birui. O oaste care numai stă cu armele ascuţite, care numai a dat luptă pentru ca să se apere de năvala vrăjmaşilor nu e oastea cea mai tare.

Ia întrebaţi-i pe oştenii cei cu ar­mele de oţel şi cu încărcăturile pli­ne. Ei vă vor spune că oastea cea mai tare nu este cea care se gândeşte numai la apărare, ci cea cu gândul să năvălească asupra altuia.

Diavolul de aceea este tare, fiindcă năvăleşte, îşi are armele ascuţite şi neîncetat se repede asupra celor slabi şi nepregătiţi.

Noi, dacă suntem oaste, numai atunci suntem în chipul cel mai de­plin, când nu ne gândim numai să ne apărăm pe noi, ci umblăm să-i smulgem pe alţii din laţurile dia­volului. Câtă vreme nu facem aceas­ta, nu suntem oastea cea mai tare, cea mai oţelită şi nu suntem oastea deplin biruitoare. Am putut fi birui­tori în apărarea noastră, nu în sfă­râmarea vrăjmaşului. O oaste însă niciodată nu se socoteşte că şi-a fă­cut lucrul ei deplin dacă l-a lăsat pe vrăjmaş întreg, de capul lui şi în sta­re a lupta mai departe şi a-i amăgi pe alţii.

De aceea, fraţilor şi surorilor, lu­crarea noastră nu e isprăvită numai fiindcă am privit cu dispreţ ispitele venite asupra noastră, numai că ne-am umplut de scârbă văzând cum alţii îşi macină trupul şi-şi pierd su­fletul în dezmăţări omorâtoare; ci lucrul nostru va fi deplin când noi vom fi curăţit viesparul diavolului, când vom fi desfiinţat tainiţele lui, când vom face ea ogorul Domnului să se întindă peste locaşurile desfrâului pierzător.

Aceasta trebuie să fie sfânta noas­tră năzuinţă. Câtă vreme nu vom fi făcut aceasta, câtă vreme nu ne vom fi gândit la aceasta, câtă vreme va rămâne în picioare un singur cul­cuş al diavolului, noi nu trebuie să avem astâmpăr, ci trebuie să fim cu toate armele ascuţite spre luptă.

Departe de a fi încântaţi de noi în­şine, de a ne trufi că armele diavo­lului n-au putut avea putere asupra noastră, trebuie să fim încă aceia care pornim la fugărirea lui. Noi nu ne vom mărgini să scuturăm praful de pe picioarele noastre, să clătinăm cu capetele noastre, să fugim iute de ţarcul ispitelor şi de locaşul pierzaniei; ci, dacă am făcut aceasta pen­tru noi, trebuie să îndrăznim şi să năzuim mai mult pentru semenul nostru. Da, noi în fiecare clipă nu tre­buie să ne avem în vedere numai pe noi, ci şi pe fratele nostru care se poate pierde.

Viaţa creştinească este viaţă de frăţie şi de aceea noi nu putem fi numai aceia care ne desfătăm în gră­dinile Domnului, ci ne gândim şi la focul în care ard fraţii noştri. Noi nu-i putem lăsa; şi de aceea suntem oaste nu numai pentru a ne apăra, ci şi pentru a duce lupta Domnului în înseşi locaşurile diavolului şi a le desfiinţa.

Vedeţi deci, fraţilor şi surorilor, ce chemare avem noi! Cei ce trăim pentru Domnul, oricât de slabi şi mărunţi, oricât am avea aici atâtea femei care numai la luptă nu se pot gândi, totuşi suntem luptători cu gânduri de biruinţă, fiindcă se cuvine lui Hristos a împărăţi până ce îi va pune pe toţi vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Sale (I Cor 15, 25).

Dumnezeu luptă însă şi prin închinătorii Săi. Ei duc lupta Domnului împotriva duhului lumii; şi aşa se cheamă că avem sarcina de a ne lupta pentru lucrurile Domnului şi [a] le duce la biruinţă. Toţi vrăjmaşii Domnului, adică oamenii care fac lucrurile diavolului, trebuie înfrânţi fie făcându-i neputincioşi şi scrâşnind cu dinţi care nu mai pot muşca, fie aducându-i supuşi la picioarele Domnului.

Vedeţi deci, fraţilor şi surorilor, cât de deosebită este chemarea noastră de numai a ne apăra pe noi. Dacă una este armătura pentru apărare, cu cât mai cumplită trebuie să fie cea pentru păşirea de-a dreptul împotriva vrăjmaşului pentru a-i face neputincioase armele lui!

Când suntem noi aici câteva sute de oameni, însă ne gândim că sunt cu miile cei ce chiar în clipa aceasta joacă mânaţi de poftele trupului şi se îmbată de băutura învrăjbirii, nu ni se pare oare ca un vis gândul acesta de a răzbi peste duhul diavolului şi a-i aduce pe atâţia orbi la Duhul lui Hristos?

Fraţilor şi surorilor, nu este întâia oară când această luptă se duce. Câteva sute sunt încă mulţi faţă de puţinii apostoli care au pornit la propovăduire prin lume. Ba încă Sfântul Pavel nu era decât el singur care a străbătut lumea şi a propovăduit. Cu toate acestea, lupta acestui singur om nu a fost nici slabă, nici zadarnică. Ea a fost biruitoare, pentru că Sfântul Apostol ştia că de câte ori luptă pentru Domnul nu era el sin­gur care lupta, ci Însuşi Domnul îi stătea în ajutor. De aceea spunea el: „Toate le pot în Hristos cel ce mă întăreşte” (Flp 4, 13).

De aceea nouă să nu ni se pară lucru peste putere dacă vorbim aici că trebuie să fim biruitori. Cine lup­tă pentru Domnul, şi puterile lui sunt sporite.

«Ostaşul Domnului» nr. 8-9 / 1-15 aug. 1934, p. 4-6

va urma

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului /  Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *