Veronica şterge cu o maramă sudorile Domnului şi pe maramă se întipăreşte Chipul Mântuitorului
Să mergem mai departe cu Mântuitorul pe drumul Crucii, pe drumul patimilor şi durerilor. O, ce privelişte grozavă se vede în drumul Golgotei. O gloată de oameni orbiţi şi beţi de ură Îl lovesc şi Îl silesc pe Domnul să meargă înainte. Domnul abia urcă. Din faţa Lui picură sudori mari amestecate cu sânge. O, ce înfăţişare plină de chin şi de durere are Domnul! Însă pe iudei nu-i mişcă durerile Domnului; ei Îl lovesc înainte fără milă şi fără cruţare.
Înaintând pe acest loc mi-am adus aminte de istoria iudeului Ahasverus (un frumos roman religios), care din faţa casei sale a văzut pe Domnul mergând spre Golgota cu chinuri şi dureri mari, dar în loc de milă, L-a lovit cu piciorul, strigându-I cu rânjet de ură: „Mergi, Iisuse!” Dar iată se iveşte şi un suflet mai bun, un suflet înduioşat de durerile Mântuitorului. Tradiţia spune că în drumul spre Golgota când Iisus mergea cu chinuri şi dureri mari, o femeie cu numele Veronica, L-a văzut din foişorul unde cosea o haină şi, făcându-i-se milă de durerea Mântuitorului, a ieşit afară în calea convoiului, şi-a făcut loc printre mulţime şi, ajungând în faţa Domnului, I-a şters cu o maramă nouă sudorile şi sângele de pe faţa Lui cea sfântă. Dar, o minune! Pe maramă a rămas Chipul Mântuitorului. Veronica se bucură de această minune şi aleargă în casă să ducă şi tatălui ei această veste minunată. Însă tatăl ei fiind şi el un iudeu plin de ură, aruncă marama în cuptorul cu foc. Însă marama nu arse în foc, ci mai mult se înălbi, iar Chipul Domnului de pe ea şi mai mult se desluşi aşa cum era: blând, liniştit şi iertător.
Acest loc e al 6-lea popas din drumul Crucii. Pe acest loc unde a fost odinioară casa sfintei Veronica e o capelă, unde călugării au făcut din ceară,în mărime naturală,pe Veronica,ţinând în mână marama cu Chipul Domnului rămas pe ea;în faţa ei stă Iisus apăsat de crucea grea,iar de o parte un soldat roman cu biciul ridicat,toţi trei făcuţi din ceară în mărime de om.
Îngenuncheat pe acest loc m-am gândit că şi eu am o maramă pe care se poate întipări Chipul Mântuitorului. Inima mea este această maramă. Iisuse Mântuitorule! Ca odinioară Veronica,femeia cea milostivă,ies şi eu în calea patimilor Tale. Ies şi eu cu o maramă curată, ies cu inima-mi desfăcută, pe care să se întipărească şi în care să rămână de-a pururi Chipul Tău cel chinuit, bătut şi însângerat pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.
Cititorule dragă! Apropie-te şi tu de Domnul cu marama inimii tale, pentru ca să rămână de-a pururi în inima ta, în gândul tău şi în sufletul tau Chipul cel chinuit al Domnului, Care pentru tine şi mântuirea ta a răbdat aceste cumplite bătăi, chinuri şi dureri.
Părintele Iosif Trifa din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
