1. Când ai ochii pironiţi spre ţintă, atunci toată fiinţa ta aleargă spre ea.
Spre ţinta ochilor tăi îţi aleargă atunci picioarele tale,
ţi se întind mâinile tale
şi ţi se îndreaptă toate simţurile şi mădularele fiinţei tale.
Pentru atingerea ţintei tale laşi totul şi dai totul,
– uiţi totul, jertfeşti totul şi faci totul.
O, dacă am face toţi aşa spre Ţinta noastră Iisus!
2. Când ţinta fiinţei tale este fericită, atunci tot ce dai tu pentru ea este fericit
– şi tot ce primeşti tu prin ea este la fel.
Dar când ţinta aceasta este o deşertăciune, – cât de nefericit eşti şi când alergi către ea – şi când îţi pare că ai atins-o!
3. Pe Hristos se întemeiază toată credinţa noastră într-o mântuire a sufletului nostru şi toată nădejdea noastră în dobândirea acestei mântuiri.
Fără Hristos, toată credinţa noastră ar fi zadarnică şi toată nădejdea noastră ar fi deşartă.
4. Hristos Domnul nostru a fost începutul mântuirii noastre şi numai El este Garantul pentru sfârşitul ei bun. Nimeni dintre noi, niciodată, n-am putea avea mântuirea fără El.
Deci toată aţintirea privirilor noastre doritoare după mântuire s-o îndreptăm numai spre Domnul Iisus,
– spre Crucea Lui răscumpărătoare,
spre Golgota Lui ispăşitoare a păcatului nostru,
spre Jertfa Lui care ne dă şi ne garantează unica mântuire adevărată şi veşnică a sufletului nostru…
5. Dar Mântuitorul nostru Minunat nu este numai Căpetenia credinţei noastre, Cel care merge înainte, Care ne deschide drumul şi Cerul, – pe urma Căruia noi, păşind, să fim siguri că vom ajunge…
Ci este şi Desăvârşirea acestei credinţe.
Adică Cel care vine şi în urma ei… Cel care şi întregeşte ce n-a putut face credinţa noastră.
Cel care umple ceea ce a lăsat ea gol.
Cel care drege ceea ce a lăsat ea crăpat.
Cel care acoperă ceea ce a rămas de ea descoperit.
Cel care înfrumuseţează ceea ce nu era destul de frumos
şi Cel care desăvârşeşte ceea ce a rămas nede-săvârşit.
6. Dar Iisus Hristos, Domnul şi Desăvârşirea Credinţei noastre, vine şi El din urmă, pentru ca să facă şi mai frumos frumosul nostru.
Şi mai mult multul nostru.
Pentru a fi şi mai răsplată răsplata noastră.
Şi mai fericire fericirea noastră.
Şi mai rai raiul nostru.
7. Aşa a făcut şi aşa face Domnul nostru Iisus Hristos.
De aceea El a primit Numele Cel mai presus de orice nume şi de aceea în Numele Lui se pleacă orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ – şi chiar şi al celor de sub pământ.
Al celor din lumină, al celor din umbră – şi al celor din întuneric.
Al celor din slavă, al celor din luptă – şi al celor din robie.
Al celor ce au ajuns, al celor din drum – şi al celor ce nici nu au pornit sau au căzut.
Al celor ce au fost, al celor ce sunt – şi al celor ce vor fi sau nici n-au să mai fie.
Căci Celui ce a câştigat biruinţa cea mai mare cu preţul cel mai mare I se va da slava cea mai mare.
8. Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da! – numai peste cel care face binele!
Nu peste cel care predică bine sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine – ci numai peste cel care face binele.
Fiindcă niciuna din celelalte nu-i de-ajuns să îmbrace pe un gol, să sature pe un flămând, să încălzească pe un îngheţat, să adăpostească pe un străin.
Ci numai fapta!
9. Toate celelalte urmăresc folosul eului. Numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui.
Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar niciuna nu poate fi socotită faptă, fără mâna care dă,
fără piciorul care aleargă,
fără umărul care poartă
sau genunchii care se roagă,
sau ochii ce plâng.
10. Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, adică iubirea omului de sine – şi a binecuvântat totdeauna altruismul, adică iubirea de aproapele.
Credinţa este iubirea de sine şi numai fapta este iubirea de semen.
Preotul şi levitul din pilda „Samariteanului milostiv” erau şi ei „credincioşi”, – dar iată ce a făcut numai credinţa lor… şi ce răsplată şi-a primit ea.
Pe când Samariteanul cu fapta lui, cât de frumos Îl închipuie el pe Dumnezeu!
11. Însuşi Mântuitorul ne spune că vor fi mulţi cei alungaţi de El de la uşa mântuirii în focul osândei, – şi nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar cei cu cele mai mari daruri, cu darul proorociei, cu darul scoaterii dracilor şi cu darul facerii minunilor… (Mt 7, 21-23).
De ce oare asta?
Numai din pricină că singură credinţa, oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns…
Nu-s de-ajuns nici minunile, nici proorociile şi nici exorcismele…
Numai împlinirea cu fapta a dragostei de semeni.
12. Fiţi cu mare grijă, fraţii şi surorile noastre, căci în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri lăudăroase cu darurile lor vor fi din ce în ce tot mai multe,
– iar mărturisitorii cei smeriţi şi adevăraţi vor fi tot mai puţini, tot mai rari şi tot mai îngrădiţi…
Cei ce vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulţi, – iar cei ce vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puţini.
Pentru că lumea doreşte o mântuire ieftină şi comodă, oamenii vor merge uşor după profeţii mincinoşi.
Dar pentru că prea puţini doresc să sufere ocara lui Hristos şi să ia sarcina binelui altora – cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui – puţini o vor dori.
Şi mai puţini o vor dobândi cu adevărat.
13. Credinciosul adevărat face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu.
Între gândurile oamenilor şi Gândul Lui,
între căile oamenilor şi Calea Lui,
între mântuirile oamenilor şi Mântuirea Lui,
între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui…
Şi numai atunci nu se înşală, când o face bine.
14. Înaintea oamenilor se are în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului…
– înaintea lui Dumnezeu se are în vedere numai faptele omului.
Omul este în faţa lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume… – numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare…
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşitoare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se va avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului – şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora.
Nici mai mult, dar nici mai puţin.
15. Biblia vorbeşte, printre oamenii drepţi, şi despre Noe, – dar acest om drept a făcut o corabie cu care s-a salvat numai pe sine şi pe ai săi…
Cineva îl asemăna pe Noe, în privinţa asta, cu un om care, în timp ce este frig într-o cameră plină de oameni, îşi îmbracă o haină groasă care îl încălzeşte numai pe el, în loc să facă un foc, să-i încălzească pe toţi.
16. Toţi cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege… Aceştia cred că sunt cei ce n-au ţinut seama de nici o lege, de nici o oprelişte, de nici o margine în înfăptuirea răului şi a păcatului.
Judecata va fi fără milă pentru ei, fiindcă nici ei n au ţinut seama de nici o milă faţă de semenii lor în vremea când ei îi judecau pe alţii
– şi vor avea parte de o veşnică pierzare de la faţa lui Dumnezeu (Mt 7, 1-2; II Tes 1, 8-10).
17. După cum un pom altoit nu simte nici o greutate sau neplăcere în a-şi aduce roadele pentru care a căpătat altoirea – firea lui cea nouă –, tot aşa nici omul cel nou şi duhovnicesc, care prin Duhul Sfânt a fost altoit în Hristos ca într-un butuc de viţă, nu numai că nu va simţi ca pe o sarcină greu de îndeplinit înfăptuirea voii lui Dumnezeu şi împlinirea datoriilor cerute de iubirea lui Hristos – ci, dimpotrivă, îndeplinirea acestora îl va face cu atât mai fericit cu cât va putea să le împlinească mai mult şi mai bine.
18. Să fim cu toată grija în temeinicia credinţei noastre, ca nu cumva să ne pomenim că ne-am clădit casa mântuirii pe nisipul unor încredinţări mişcătoare, pe nişte păreri îndoielnice, pe nişte interpretări rătăcite – iar în furtuna cea mare a judecăţii, totul să ni se prăbuşească precum casa omului nechibzuit clădită pe nisip.
Credinţa fără fapte este un nisip mişcător pe care clădesc cei mai mulţi nechibzuiţi şi azi.
19. Atât din lăuntrul nostru, cât şi din afara noastră, avem fiecare o deplină lumină a binelui şi a răului care ne stau în faţă îmbiindu-ne spre a le face.
Tot meritul celui credincios stă numai în lupta voinţei sale de a face binele şi a nu face răul.
Şi tot aşa, toată pedeapsa celuilalt este că iubeşte şi face răul, că urăşte şi nu face binele.
20. Începutul răsplătirii pentru cel ce face binele este însăşi mulţumirea pe care o simte îndată în inima lui după făptuirea acestui bine.
Tot aşa, începutul pedepsei pentru înfăptuirea răului este mustrarea de conştiinţă, apăsarea sufletească, împovărarea duhului care vin îndată în fiinţa celui care a făptuit răul.
Acestea vor merge apoi crescând mereu fie în sus, fie în jos, potrivit cu sporirea binelui sau a răului fiecăruia.
Ca nişte seminţe puse în pământ, nici binele, nici răul nu stau pe loc – ci cresc şi rodesc mereu şi veşnic, potrivit cu felul fiecăruia.
La urmă, omul doar culege în viaţa veşnică ceea ce a semănat în pământul faptelor sale.
Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne să semănăm mereu numai binele.
Amin.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
