1. Sufletului care trăieşte în credinţă frumos, curat, credincios şi smerit,
care umblă în dragoste mărturisind, rugându-se, lu-crând şi făcând binele
şi îşi sfârşeşte viaţa în acestea, alergând cu stăruinţă ca un erou, rodind ca un pom cu roade dulci în orice vreme,
veghetor ca un slujitor vrednic, găsit treaz la orice strajă a nopţii,
ca un ostaş viteaz apărând frumos postul încredinţat lui şi împlinindu-şi cu dăruire totală misiunea pentru care a fost ales,
lauda îi va fi mare pentru Hristos înaintea oamenilor, – iar lauda Lui pentru el va fi mare înaintea Tatălui Ceresc şi a îngerilor Lui (Lc 12, 8).
Iar cununa şi răsplata îi vor fi negrăite şi strălucite…
2. Iată cel dintâi lucru care se cere să-l aibă neapărat în alergarea lui un om al lui Dumnezeu: bunătatea.
Nici un lucru nu poate fi mai frumos şi mai de preţ la un om credincios decât a fi bun. Nici predicile lui, nici învăţătura lui, nici cântările lui nu-i pot înlocui bunătatea inimii când n-o are.
3. Bunătatea adevărată le cuprinde pe toate celelalte virtuţi creştine!
Dragostea, mila, smerenia, dărnicia, evlavia sunt cuprinse în bunătate – şi toate lucrează prin ea.
Nimic nu-l arată pe un om ce are în el ca bunătatea inimii lui.
În orice fel, în orice loc şi în orice vreme.
Faţă de orice semen, faţă de orice lucru, faţă de orice făptură.
4. Cum ştim să predicăm, nu ne pot auzi toţi.
Cum ştim să scriem, nu ne pot citi toţi.
Cum ştim să cântăm, nu pot afla toţi.
Cum suntem de deştepţi, nu ne pot cunoaşte toţi – şi la prea puţini poate le pasă de aceste calităţi ale noastre.
Dar cum suntem de buni şi de blânzi – asta o văd toţi, o aud toţi, o află toţi.
Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune: blândeţea (bu-nătatea) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii: Domnul este aproape.
5. Binecuvântat este şi binecuvântat să fie în veci slujitorul bun care se pune el însuşi garant pentru unul pe care el îl ştie şi mai bun, când acesta este încă necunoscut. Primind astfel de bunăvoie, pentru cinstea Domnului său, să treacă în umbră el, pentru ca o lumină mai mare ca a lui să-i ia locul de cinste, pentru a-L sluji şi mai frumos pe Dumnezeu.
6. Binecuvântat este şi acela căruia, dându-i-se un loc mai dintâi, – după ce ajuns acolo, nu-l face de ruşine sau de minciună pe cel ce l-a ajutat să ajungă.
Şi nu uită niciodată că locul lui se datorează dragostei şi încrederii care i-au fost arătate lui de un om bun al lui Dumnezeu.
7. Lucrarea lui Dumnezeu este foarte felurită şi larg cuprinzătoare, aşa cum este şi viaţa şi cum sunt stările şi locurile oamenilor pe pământ.
Dar, oricâte lucrări diferite ar avea unii şi alţii, calitatea de oameni o au toţi. Şi aceasta trebuie să-i fie recunoscută fiecăruia.
Dreptul la viaţă îl au toţi,
dreptul la credinţă îl au toţi,
dreptul la o convingere îl au toţi
– şi aceste drepturi trebuie să-i fie recunoscute şi respectate fiecărui om, de către fiecare om.
Dar aceste drepturi au toate marea şi unica lor obligaţie pentru fiecare om: de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Făcător şi ca Binefăcător al său
– şi de a se supune cu totul ascultării de voia Sa.
8. Oricine pretinde drepturile de om trebuie să se supună obligaţiilor omului, care cuprind în ele însele respectul şi tăcerea mai ales în faţa lucrărilor lui Dumnezeu care trec peste înţelegerea noastră.
Şi care sunt altfel de cum le-am vrea noi.
9. În Cuvântul Sfânt al Domnului se arată că ordinea în care a rânduit Dumnezeu darurile Duhului Sfânt în Biserica Domnului Iisus este aşa: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi cei care au darul minunilor, apoi cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi (I Cor 12, 28; Ef 4, 11).
Dar oamenii de azi au inversat această ordine, punând în primul rând pe cele din urmă – şi în ultimul rând pe cele dintâi.
De aceea nu le mai au pe cele adevărate.
10. Când Sfântul Pavel vorbeşte despre darurile Duhului Sfânt în Biserică, el arată că acestea toate sunt date cu un singur scop: pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire pentru zidirea trupului lui Hristos – care este Biserica Sa,
– până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei… în Hristos. La starea de om mare (matur duhovniceşte) la statura plinătăţii…
Şi acesta a rămas pe totdeauna scopul Duhului Sfânt cu ele.
Fericit acela care slujeşte numai acestui scop divin.
11. Acesta este deci scopul feluritelor daruri duhovniceşti şi al feluriţilor dăruiţi cu ele: colaborarea lor unită, armonioasă şi curată, pentru desăvârşirea unităţii, armoniei şi curăţiei fiecărui suflet în parte şi a întregii frăţietăţi la un loc.
Spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea lumii.
12. După cum în trupul firesc mădularele nu se exclud, nici nu se dispreţuiesc unele pe altele, – tot aşa trebuie să se petreacă lucrurile şi în trupul duhovnicesc.
Nici un mădular nu este el singur trupul. Nici nu poate el singur face slujba tuturor…
Ochiul, chiar dacă este mădularul cel mai din frunte, nu poate zice mâinii: N-am trebuinţă de tine (I Cor 12, 21).
Şi nici unul nu poate zice că n-are lipsă de celălalt. Dumnezeu le-a făcut să depindă unul de altul. Niciodată şi niciunul n-ar trebui să uite aceasta.
13. Când totuşi s-ar petrece dezbinare între mădularele trupului, atunci toată viaţa normală a trupului acestuia ar avea de suferit. Mâna n-ar mai spăla ochiul, picioarele n-ar mai purta capul, gura n-ar mai hrăni, urechea n-ar mai asculta, inima nu le-ar mai încălzi – şi viaţa tuturor s-ar pierde.
Aşa se întâmplă şi duhovniceşte.
14. Nu trebuie niciodată să ne dispreţuim unii pe alţii în lucrarea pe care o avem toţi.
Cine îi va nesocoti pe ceilalţi fraţi şi le va dispreţui slujba lor în trup, acela este un mădular fals, un ochi de sticlă, un picior de lemn, o mână de tablă şi de sârmă, – iar nu un mădular viu şi sănătos.
Căci un mădular sănătos simte cu celelalte, umblă cu celelalte şi lucrează cu celelalte.
Dar dacă nu este aşa, de ce oare i se zice aşa?
15. Încă din primele începuturi ale Bisericii s-a băgat de seamă că unele din darurile Duhului Sfânt sunt mai în primejdie decât altele să fie imitate de vrăjmaşul Adevărului, marele falsificator – duhul mincinos.
16. Mai ales darul profeţiei, care era al doilea socotit în însemnătate, – uşor trebuie să fi fost înlocuit de duhul vrăjitoriei şi al prezicerii viitorului, pentru a denatura Adevărul şi a atrage sufletele de la seriozitatea ascultării şi de la urmărirea sfinţirii spre artificiile curiozităţii şi spre degradarea vieţii duhovniceşti.
17. La fel, darul tămăduirilor uşor va fi ajuns la unii un mijloc de afaceri, de publicitate, de licitaţie zgo-motoasă şi de laude personale, – care aduceau cel mai mare rău şi făceau cel mai nefericit deserviciu adevăratei lucrări a Evangheliei.
18. La fel trebuie să fi fost şi cu vorbirea în felurite limbi, din care unii îşi vor fi făcut vreo metodă, un mijloc de trufie, un mod de a-şi arăta întâietatea şi înălţimea lor în lupta de a-i dispreţui pe alţii,
– chiar dacă acei dispreţuiţi fraţi aveau daruri mai alese decât vorbirea în limbi, care este totuşi aşezată, în Sfânta Scriptură, pe ultimul loc.
19. De aceea au fost încurajate acele daruri duhovniceşti pe care diavolul le putea imita cel mai puţin, fiindcă s-ar fi prins în propria sa cursă.
Acele daruri care s-au răspândit mai mult în Biserică încă din primele zile au fost: evanghelizarea, cârmuirea, învăţătura, într-ajutorarea, păstorirea (I Cor 12, 28; Ef 4, 11).
20. Celelalte daruri erau şi ele în Biserică, dar s-a făcut mereu tot mai puţin caz de ele.
Iar când se aminteşte totuşi, foarte rar, aceste daruri nu sunt nici lăudate, nici dispreţuite, – ci sunt constatate că erau… Cum este cazul cu acei veniţi din Ierusalim, dintre care unul, Agab, a prezis seceta şi foametea despre care se spune că au şi fost (Fapte 11, 28).
Tot despre acest Agab se spune mai târziu că a prezis şi pătimirile care vor avea să vină peste Sfântul Pavel în Ierusalim (Fapte 21, 11).
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm să-i dai Bisericii Tale numai darurile care să-i facă pe toţi ai Tăi să fie uniţi în munca şi alergarea lor stăruitoare spre dobândirea Împărăţiei Tale.
Amin.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
