Prof. Ion Lazăr
Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură poruncă: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fc. 2, 17). Nu era o ameninţare, nici un ordin, ci un îndemn pornit din iubire; din dorinţa Creatorului de a încerca să-l ferească de primejdia morţii, dar fără a-i suprima voinţa şi libertatea alegerii.
Prin ascultare, omul ar fi obţinut transparenţa şi „asemănarea” cu Creatorul; dar în urma prăbuşirii în prăpastia păcatului, a-nceput să se întunece chiar şi „chipul” după care a fost creat.
Nu ştim dacă pomul din mijlocul Raiului a fost real sau textul biblic exprimă o metaforă, dar ştim sigur că sub chipul ademenitor şi fascinant al şarpelui se ascundea vicleanul diavol.
Miezul păcatului originar a fost neascultarea şi nesocotirea poruncii divine; înstrăinarea, pierderea comuniunii şi dorinţa omului de a ajunge la asemănarea cu Creatorul numai prin propriile sale forţe. Din comportarea ulterioară putem deduce totuşi, măcar cu aproximaţie, un aspect al naturii păcatului; căci îndată ce i-au gustat dulceaţa, Adam şi Eva au simţit şi amărăciunea, cunoscând că erau goi. Cu frunze de smochin au încercat să-şi acopere partea trupului pe care au pervertit-o, denaturându-i rostul şi aprinzând înainte de vreme flacăra plăcerii.
Sfinţii Părinţi au afirmat că oamenii s-ar fi putut înmulţi şi altfel decât prin patima împreunării sexuale. Oricum, în urma neascultării, omul a decăzut din starea de superioritate dăruită de Dumnezeu la creaţie; iar modul înmulţirii a devenit asemănător cu al animalelor. Adevărul acesta regretabil a fost dezvăluit şi în cartea Psalmilor: „Omul în cinste fiind… alăturatu-s-a dobitoacelor… şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).
Când s-a grăbit, lăsându-se amăgită cu atâta uşurinţă de îndemnul şarpelui-diavol, femeia avea convingerea că „rodul pomului” este plăcut la vedere, bun şi vrednic de dorit; însă abia după ce i-a aprins scânteia începutului a rămas cu dezamăgirea şi tristeţea, cu atracţia nestăpânită către bărbat, cu alungarea din Eden şi cu năprasnicele dureri ale naşterii; iar la sfârşit cu moartea şi descompunerea trupului.
Adam a fost nevoit să lucreze pământul, să ostenească din greu pentru agonisirea hranei; dar în aceeaşi măsură ardea şi el de văpaia dorinţei, a căutării şi atracţiei irezistibile către femeie.
Hainele de piele cu care au fost îmbrăcaţi cei doi protopărinţi după căderea în păcat reprezentau forma firii animalice spre care au alunecat.
Urmarea cea mai cutremurătoare a păcatului strămoşesc se va oglindi în stârnirea exagerată, pervertirea şi deturnarea patimilor trupeşti care-l vor istovi pe om şi-l vor arunca în braţele nemiloase ale morţii. Sfârşitul acesta deplorabil nu era de la Dumnezeu; ci a devenit urmarea şi calea firească a căderii în ispită, pe care omul singur şi de bunăvoie a pornit o dată cu nesocotirea poruncii divine. Era pedeapsa însuşită în perfectă cunoştinţă de cauză; fiindcă nu se poate spune că Adam şi Eva au greşit din neştiinţă, căci Dumnezeu i-a avertizat cu precizie asupra urmărilor, dar n-a voit să-i oprească, răpindu-le atributul libertăţii.
În lumea văzută, păcatul era necunoscut şi nu făcea parte din creaţia lui Dumnezeu; nici moartea încă nu exista. Doar omul, coroana creaţiei divine, înzestrat cu raţiune, voinţă şi libertatea alegerii binelui sau răului, a făcut să apară păcatul; iar moartea va fi consecinţa firească şi inevitabilă a neascultării. Călcarea poruncii divine l-a făcut într-adevăr şi pe om un fel de creator; numai că, spre deosebire de creaţia divină care era bună şi folositoare, păcatul şi moartea create de om erau dezastruoase atât pentru el, cât şi pentru natura înconjurătoare.
Prin păcatul neascultării, patima dorinţei şi plăcerii sexuale a fost doar stârnită, asemeni activării unui cărbune ascuns în cenuşa din vatră; însă abia după alungarea din grădina Edenului „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain” (Fc. 4, 1).
Urmările neascultării n-au întârziat să apară; căci Cain, primul moştenitor al păcatului săvârşit în umbra Edenului, a făcut să se arate şi faţa înspăimântătoare a morţii, prin uciderea fratelui său Abel. Păcatul strămoşesc şi moartea vor pecetlui întreaga făptură până la sfârşitul veacurilor.
O dată cu înmulţirea oamenilor s-au înmulţit şi formele şi urmările păcatului. Chipul lui Dumnezeu a fost umbrit, înclinaţiile duhovniceşti au început să dispară, iar vâlvătaia patimilor trupeşti domina cu înverşunare gândul, dorinţa şi faptele omului.
După ce a văzut că toată făptura se abate de la calea cea dreaptă, alunecând doar spre plăcerea patimilor, Creatorul a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fc. 6, 3 ).
La vremea hotărâtă, pedeapsa a venit fără-ndurare, pierzând cu potop de apă pe toţi nelegiuiţii. Singur Noe cel drept şi neprihănit împreună cu familia sa au scăpat cu viaţă. Pe el şi pe fiii săi i-a binecuvântat Dumnezeu, le-a dat în stăpânire întreg pământul şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi…”, apoi a încheiat cu ei un legământ că nu va mai pierde lumea cu potop de ape.
Mai târziu, bătrânul Noe s-a îmbătat cu vin şi s-a dezvelit; iar fiul său Ham i-a privit fără sfială goliciunea, făcând o faptă neplăcută înaintea Domnului.
Prof. Ion Lazăr
din ”PEDEAPSA NEASCULTĂRII”
sau Păcatul strămoşesc oglindit în stihia plăcerii sexuale
Ediţia a II-a,revăzută şi adăugită
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
