În tot cursul anului 1981 am mai avut multe necazuri şi din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul şi ispititorul strecurase ispita geloziei şi a invidiei. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la urechile stăpânirii lumeşti – urechi care, în privinţa aceasta, sunt atât de lungi şi de ascuţite! Iar oamenii aceştia, fiind atât de bănuitori şi de potrivnici, căutau să afle dacă nu cumva mi-ar putea face vreun rău folosindu-se de slăbiciunea acestor biete suflete chinuite.
În ziua de 3 martie eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. Despre unele dintre aceste discuţii ale mele cu ei, cu ocaziile diferitelor anchete şi percheziţii, am tot vorbit, destul de mult – poate chiar şi prea mult – în trecut. Dar cum să fac să nu spun dacă aşa a fost şi dacă simţeam că aşa trebuie să fac? De fiecare dată mă gândeam că poate fi ultima mea stare de vorbă cu ei şi mă temeam de Domnul să tac şi să nu le spun. Ştiu că ne vom mai întâlni o dată, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Şi doream să nu fiu învinuit că, de frica lor sau din ruşinea de Numele Domnului, nu le-am spus. Aşa că, fie că mă înjură, fie că nu, eu le voi spune oricând voi putea câte un cuvânt potrivit. Şi le-am spus. Odată, la ultima anchetă de la Beiuş, i-am spus maiorului foarte hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, că nu mai declar nimic.
– Da’ ce, te-am jignit?
– Pe mine puteţi să mă jigniţi oricum vreţi, dar să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu…
– Dumnezeu, Dumnezeu – zise el, scrâşnind nervos şi pufnind pe nări plin de furie. Numai voi, nebunii, mai credeţi în Dumnezeu şi în poveştile astea prosteşti. Las’ că vine ea vremea în curând că nimeni nu va mai crede în minciunile astea bisericeşti. Civilizaţia, cultura, tehnica vor spulbera pe totdeauna superstiţiile astea!
– Da, i-am răspuns eu, privindu-l în ochi liniştit şi semnificativ, până ce nu veţi putea desfiinţa suferinţa, bătrâneţea şi moartea, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi avea odată, cum nici nu vă puteţi gândi, cea mai mare nevoie de Dumnezeu. Nu veţi fi tot tânăr, tot tare, tot sus. Va veni vremea să fiţi şi bolnav, şi slab, şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie o să aveţi de Dumnezeu. La ce vă vor folosi atunci tehnica, distracţiile, aventurile, filmele, cu ce vă vor uşura discuţiile şi laudele acestora? Veţi vedea atunci că nu veţi mai suferi să vi se spună despre nimic… Veţi avea nevoie numai de Dumnezeu. Nu veţi dori nimic altceva decât pe Dumnezeu.
– Prostii!
– Bine!…
Şi vai, ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit.
La câtva timp după aceasta – cam un an – a mai venit la mine pentru ultima dată. Era tot cu ajutorul său, căpitanul. După ce mi s-a mai scotocit iarăşi printre lucruri, printre hârtii şi a mai trebuit să răspund – după cum mă aşteptam de fiecare dată – la nişte întrebări, s-a aşezat pe scaunul din faţa patului pe care zăceam eu… Îl văzusem de la început neobişnuit de îngândurat şi îl simţeam foarte apăsat de ceva. Acum, din locul lui, mă privea într-un fel ciudat şi insistent – simţeam că are ceva deosebit să-mi spună. Deodată, privindu-mă în ochi, îmi zise, parcă oftând:
– Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră.
– Numai dacă v-ar folosi, domnule maior.
– Să ştiţi că şi noi avem totuşi un Dumnezeu.
– Dacă nu-L aveţi acum, i-am răspuns adânc mişcat de cuvintele astea, Îl veţi avea. Nimeni nu poate, până la urmă, să trăiască şi mai ales să moară fără Dumnezeu…
Atunci s-a ridicat, a venit la mine şi, cum stăteam culcat, se apleacă şi mă îmbrăţişă, sărutându-mă pe amândoi obrajii. Avea lacrimi în ochi… Eu, plin de uimire, nu ştiam cum să-mi explic aceasta… Era ceva cu totul neobişnuit din partea lui, mai ales că acum era de faţă şi celălalt.
După aceea zise celuilalt:
– Ghiţă, hai să plecăm. Şi se îndreptară spre uşă fără nici un alt cuvânt.
Eu făcui un efort, mă ridicai de pe pat şi, sprijinindu-mă de cârja mea, ieşii după ei până la poartă. Erau şi soţia şi Florica venind după ei. Acolo în stradă, în faţa tuturora, maiorul m-a mai îmbrăţişat o dată, m-a sărutat pe amândoi obrajii, iarăşi cu lacrimi, şi mi-a zis un dureros:
– Rămas bun!…
Celălalt îmi dădu şi el mâna şi, suindu-se în maşină, plecară.
A fost ultima dată când l-am văzut. M-ai târziu mi-am explicat eu toate acestea, dar acum nu puteam înţelege nimic.
Peste câteva luni, când am mai fost cercetat, mi-a venit în casă numai căpitanul singur, fără el. De la început l-am întrebat cu un aer naiv şi mirat:
– Unde-i domnul maior? Nu l-am mai văzut de mult!
– Nici n-ai să-l mai vezi vreodată, mi-a răspuns pe un ton mâhnit şi grav.
– De ce, a ieşit la pensie, s-a mutat, este cumva bolnav?
Nu mi-a mai răspuns nimic. A întrebat altceva. A mai cerut nişte relaţii, am mai dat o declaraţie şi a plecat.
La vreo două săptămâni după aceasta, am citit la rubrica „Decese” din ultima pagină a ziarului local anunţul morţii lui, tipărit de şase ori la rând. Avea numai 47 de ani. Murise de cancer…
Se sfârşea aşadar încă unul, ca toţi ceilalţi care direct ne chinuiseră şi ne ameninţaseră ani de zile. Plecaseră şi ei tot cam aşa. Unii şi mai rău. Am mai scris asta şi altădată, vorbind despre alţii. Doamne, ce la rând şi ce repede s-au dus… Nici unii nu mai trăiesc.
Dar când am văzut că şi sărman maiorul acesta a murit şi mi-am adus aminte de ultima întâlnire cu el, m-am dat jos din pat, am îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu şi, cu lacrimi, m-am rugat fierbinte şi mult pentru iertarea şi odihna sufletului său. Domnul să nu-i ţină în seamă păcatele şi, pentru mărturisirea pe care a făcut-o în ultimele lui zile, să-i mântuiască sufletul şi să-l aşeze în Împărăţia Sa. Cred că în ziua ultimei noastre întâlniri, presimţindu-şi apropierea morţii, el a venit la mine numai pentru a-mi arăta în felul acesta că el L-a primit pe Domnul Iisus şi că, într-adevăr, tot ce i-am spus de-a lungul anilor sau a citit în scrierile mele l-a ajutat să-L afle şi să-L aibă şi el acum pe Dumnezeu…
Iată, mi-am zis, ce bine a fost că am ascultat de îndemnul Domnului şi n‑am tăcut când am fost în faţa lor. Unii dintre ei, sunt sigur că n-au dispreţuit chiar totul. Pe undeva, le-a rămas ceva în suflet. Iar în clipa cea grea a morţii, numai Domnul ştie dacă nu s-au pocăit sincer ca tâlharul de pe cruce. Şi nemărginita milă a Mântuitorului nostru i-a iertat şi pe ei, ca pe acest suflet al cărui sfârşit atât de tragic m-a mişcat atât de adânc… pe care l-am iertat din toată inima mea şi pentru care m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. De fapt, acest lucru îl făcusem şi alte dăţi pentru cei de dinaintea lui… Chiar şi acum când scriu aici aceste lucruri mă rog pentru sufletele tuturor chinuitorilor noştri care măcar în clipa morţii îşi vor fi avut o adâncă părere de rău pentru cele ce le-au făcut. Căci mulţi au făcut răul din obligaţia serviciului nefericit în care au ajuns pentru o pâine, poate fără să-şi dea seama. Ori din convingerile tendenţioase care li s-au infiltrat şi pe care, în neştiinţa lor, le-au urmat amăgiţi şi siliţi tot aşa.
Iată deci că n-a fost în zadar toată lupta mea şi cu acest om de-a lungul celor paisprezece ani de când am călătorit unul lângă altul această etapă din drumul atât de scurt al vieţii de pe pământ. Într-adevăr, iată că el a învăţat ceva – şi i-a folosit. Dacă şi alţii au învăţat şi ei şi le-a folosit şi lor, atunci asta este tot ce merită să fie reţinut din toate. Rănile s-au vindecat, usturimea s-a dus, suferinţele s-au uitat – viaţa a trecut aşa cum a fost. Dar bucuria iertării, acoperirea dragostei, blândeţea uitării pentru tot şi pentru toate ne este şi ne va fi o mângâiere veşnică…
De-a lungul experienţelor mele, eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea… ori în faţa oricărui om aş fi dus, eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc lui despre sufletul său şi despre Dumnezeu, cele două singure valori adevărate şi eterne… Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi îndeplinesc datoria aceasta faţă de el. Şi apoi ne vom mai întâlni – sigur! – numai o singură dată, în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte pentru el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului, pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu:
– Domnule, dincolo de această uniformă ai şi dumneata un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa acelui Dumnezeu pe Care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu‑L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-odată, căutând încurcat dezvinovăţiri… că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui… I-am răspuns liniştit:
– Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară, o aplică sălbatec. Aşa că nu legea este rea, ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. De aceea fiecare om trebuie să răspundă odată în faţa Judecăţii lui Dumnezeu de felul cum a judecat el însuşi când a fost pus în această alternativă de a judeca pe altul… Nu va avea nici o dezvinovăţire acuzând legea sau regimul pentru sălbăticia sa. Nu legea ori regimul l-a făcut rău. Ci diavolul l-a îndemnat să se facă rău şi el s-a făcut singur, fiindcă a vrut să se facă aşa. Dacă n‑ar fi vrut să se facă, nu s-ar fi făcut. Au fost destui şi mai sunt chiar şi în locuri şi funcţii de acestea, care sunt şi au rămas totuşi oameni… Noi am cunoscut şi de unii şi de alţii, deşi erau toţi sub aceeaşi lege…
Acum, în acest 3 martie, înlocuitorul maiorului venea la mine tot pe neaşteptate, însoţit acum de un altul, unul nou, necunoscut.
Era un frig puternic atât afară, cât şi înăuntru, în casă. Stăteam zgribulit şi îmbrăcat, acoperit cu toate ţoalele pe care le aveam şi tot în patul în care mă lăsaseră ultima dată.
– De ce stai în frigul ăsta fără foc? mă întrebară, frecându-şi mâinile miraţi amândoi.
– N-am lemne!
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să cumpăr!
– Cum n-ai, nu-ţi primeşti plata de la serviciu?
– Nu. Dacă n-am putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia şi mi-am dat-o! Nu am nici salar, nici pensie, nici măcar un ajutor social… Stau aşa.
– Dar soţia?
– Ea are o pensie de la Colectivă, de 140 lei pe lună.
– Trebuie să ne dai iarăşi o declaraţie amănunţită, în primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului tot timpul trecut de când nu ne-am mai întâlnit şi până azi: unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul!
Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana”.
Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Pop, Sergiu Grossu şi ceilalţi.
Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea.
Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor, drumuri, vizite etc. Pe urmă mai vedem noi. Dar repede şi amănunţit.
Am scris şi de data asta un răspuns la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori până acum… Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel încât nimeni în afară de mine să nu mai fie implicat direct şi să aibă de suferit ceva din asta, cum nu avuseseră nici în trecut. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei amândoi îmi cotrobăiau iarăşi peste tot, ca de obicei. Au mers în mica mea cămăruţă de alături, să vadă ce bogăţii am strâns şi acolo. Au găsit două borcane cu murături şi unul cu marmeladă. Atâta aveam. Dar, deschizând uşiţa îngustă şi împingând-o prea tare, cum erau ei greoi şi neobişnuiţi cu de astea, uşiţa slabă s-a rupt, iar pragul putred s-a sfărâmat sub picioarele lor.
S-au dus apoi iarăşi în cămăruţa Domnului, să vadă ce-i şi acolo şi să-l introducă pe cel nou peste tot. Au mers singuri. Au luat şi de acolo ce-au găsit, doar nişte cărţi. Nu mai era ce fusese atunci când cu perdeaua pe care o crezuseră perete. Acum era numai peretele gol, fără perdea. Apoi, venind, cel nou mă întrebă:
– Ştii ce vorbesc despre dumneata fraţii dumitale?… Cutare şi cutare… Şi îmi spuse numele foarte cunoscute a doi fraţi foarte cunoscuţi.
– Ştiu, domnule, i-am răspuns eu cu amărăciune, dar acum nu mă mai interesează nimic. Dumneavoastră, care vă interesaţi atât de mult de cinstea mea, de avuţia mea şi de viaţa mea, care m-aţi cercetat şi mă cunoaşteţi mai bine chiar şi de cum mă cunosc eu însumi, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat şi ce nu din tot ce se spune… Ştiu că se spune despre mine că am strâns nu ştiu ce mari avuţii şi sume de bani din scrierile mele, poftiţi şi uitaţi‑vă! Vedeţi ce avuţii am şi în ce condiţii trăiesc.
Eu scriu de peste cincizeci de ani, domnule… Am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară, cât şi în străinătate, în multe ţări. Aş fi putut să-mi fac avuţii numai din drepturile legale de autor după munca mea cinstită şi n-ar fi de mirare să am cele mai confortabile condiţii, dacă asta aş fi urmărit. Dar, după cincizeci de ani de muncă şi de sacrificii, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc acum la bătrâneţe şi boală atât eu, cât şi soţia mea… Stau într-un şopru în loc de casă, cu un cearceaf în loc de uşă acum, în plină iarnă, cu soba rece şi cu cămara goală. Fără salariu, fără pensie, fără nici un fel de ajutor decât de la Dumnezeu.
Ca să vedeţi câtă dreptate au cei pe care i-aţi numit şi cât de adevărate sunt cele de care mă învinuiesc ei şi poate mulţi alţii. N-am spus asta şi nu m-am plâns pentru toate acestea nimănui, că nu vreau să fac paradă de sărăcie şi plângeri de nedreptate nimănui. Nu v-aş fi spus-o nici dumneavoastră acum dacă nu m-aş vedea silit să vă explic adevărul stării mele şi al afirmaţiilor celor ce mă clevetesc, ştiu, şi la dumneavoastră cu tot felul de vorbe rele. Ca să nu mă mai lăsaţi în pace nici acum, după zeci de ani de zile, bătrân şi bolnav, nici să trăiesc şi nici să mor în pace…
Cei doi, mai ruşinaţi ei decât mine de sărăcia mea, făcură un gest de dezgust cu faţa şi cu mâna ca şi cum ar fi zis:
– Pârâtori mincinoşi şi murdari…
Apoi, poate izgoniţi şi de frigul din casă, îşi făcură semn de plecare:
– Hai să mergem.
Şi au ieşit…
Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea Domnului clevetitorii şi pârâşii, din gelozie şi invidie. Cât de scârbiţi de faptele acestora sunt chiar şi aceşti oameni lumeşti care, până la urmă, ar fi puşi să-ţi facă rău, dar care cercetează totuşi întâi şi în cazuri de acestea se conving singuri de nemernicia celor care dau asemenea informaţii răuvoitoare numai cu gândul de a se răzbuna ori de a-şi potoli ura lor vinovată faţă de fraţii lor. Cu atât mai mult când pârâşii se pretind şi credincioşi, iar cei pârâţi de ei sunt chiar dintre cei mai apropiaţi fraţi şi cunoscuţi ai lor.
O, cât de adevărată şi de tristă este înştiinţarea Domnului: Veţi fi daţi în mâinile lor chiar de unii dintre fraţii şi cei mai apropiaţi ai voştri! Vai de acela însă prin care vine prilejul de poticnire… Da, Doamne, într-adevăr…
Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE, vol. IV
