Am fost o harfã plângãtoare
ce-am prins în faptul unei seri
pe-a mele strune-ncepãtoare
sã plâng lumeştile dureri.
Dar într-o dulce primãvarã
prin luna crinilor culeşi
când pe cãrãri ningea, comoarã
cu floare albã de cireş.
O Mâna S-a atins de strune
şi-n pacea liniştii din lunci
un cântec nou a prins sã-mi sune
cum nu cântasem pânã-atunci.
Ce blând m-a legãnat întruna
al melodiei sfânt ecou,
când îmi cânta voioasã struna
preafericitul cântec nou…
Din clipa cea de mângâiere
în mai mulţi spini am stat şi-apoi
dar n-am mai plâns de-a mea durere
şi nici de-aceste mici nevoi.
Ci-n bucurie şi-n furtunã
cu inima şi ochii-n Sus
am scos înfiorat din strunã
cântãri şi psalmi
pentru Iisus!
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
