O parte din cuvântul fratelui
Traian Dorz
de la un sfat frăţesc prilejuit de chemarea plecării sale la Manila – 1985
Dragii mei fraţi, aş vrea să mă înţelegeţi; şi mă rog lui Dumnezeu să vă încredinţeze duhurile de ceea ce este în duhul meu acum când vă împărtăşesc aceste lucruri.
Aţi venit în Lucrarea lui Dumnezeu de bunăvoie. V-a adus Dumnezeu şi v‑a adus îndemnul duhului când aţi auzit odată un cuvânt care v-a străpuns inima. Aşa am venit şi eu. Aşa am venit fiecare dintre noi. La o Lucrare care era atunci când am venit noi. Cu zeci de ani înaintea noastră o întemeiase Dumnezeu. Îi dăduse planul în care să se desfăşoare; îi dăduse lucrătorii cărora le-a încredinţat acest plan, pentru că a avut încredere în ei. Şi ei au lucrat cu toată teama şi frica, încredinţându-ne nouă Cuvântul lui Dumnezeu, cum a spus Sfântul Apostol Pavel: „Fie ei, fie noi, noi aşa v-am propovăduit şi voi aşa aţi crezut. Acuma, dacă ar veni un înger din cer să v-aducă o altă evanghelie şi o altă învăţătură, anatema să fie. Şi noi înşine dacă am veni…”, pentru că nu este alt adevăr şi nu este altă învăţătură decât aceea care vi s-a spus de la început şi pe care trebuie s-o ţineţi până la sfârşit. De aceea, când ne-am apropiat noi de Cuvântul acesta, ne-am apropiat ca Moise de Sinai. Era Cuvântul lui Dumnezeu cel sfânt, scris cu degetul lui Dumnezeu pe piatră, ca să nu mai poată fi nici şters, nici corectat niciodată.
Şi, dacă noi suntem cu adevărat conştienţi de acest mare adevăr, atunci aşa ne aplecăm: cum s-a aplecat Moise înaintea lui Dumnezeu. Descălţându-se de toate gândurile şi ideile, şi obiceiurile, şi formele lui de mai ’nainte. Că te-ai apropiat de focul lui Dumnezeu din care vorbeşte Domnul, Care este foc arzător. Atunci trebuie să ştim că trebuie din toată inima şi cu toată temerea şi evlavia să ne însuşim pe deplin şi nestricat întreg Cuvântul Său pe care ni l-a transmis prin poruncile Sale, prin omul Său.
Se spune că, atunci când Moise a fost pe muntele Sinai şi când poporul Israel era adus până în momentul adevărului în faţa lui Dumnezeu, mai erau şaptezeci de popoare pe pământ. Atunci erau, la ora aceea, în lume şaptezeci de popoare. (Scrie asta undeva, nu-n Cuvântul lui Dumnezeu.) Şi Dumnezeu, când l-a chemat pe Moise pe munte, când trebuia să-i dea Legea cea sfântă şi poruncile Lui neschimbate, a mai ales şi din cele şaptezeci de popoare câte un reprezentant, cum a fost Moise din poporul Israel. Moise însă nu i-a văzut pe cei şaptezeci, nici cei şaptezeci nu l-au văzut pe Moise. Dar pe Dumnezeu Îl vedeau toţi cei şaptezeci, aşa cum ne vedem noi acum unii pe ceilalţi. Şi aşa cum ne auzim noi acum cuvintele noastre, aşa auzea fiecare din cei şaptezeci, în limba sa, cuvintele lui Dumnezeu. Aşa de frumoasă asemănare este asta cu ceea ce s-a petrecut la praznicul Cincizecimii, când din toate neamurile de pe faţa pământului erau în Ierusalim. Şi Duhul Sfânt a grăit prin profeţii, prin apostolii Săi aceleaşi cuvinte, dar pe care fiecare dintre cei care erau acolo le auzeau în limba lor. Aşa spune: „Cum se face că fiecare dintre noi auzim în limba noastră cuvintele, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu?”. Puterea lui Dumnezeu a făcut, în ziua primirii Legii pe muntele Sinai, ca şi-n ziua primirii Evangheliei în Ierusalim, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, aceeaşi minune. Cei şaptezeci de profeţi ai celorlalte şaptezeci de naţiuni ca şi celelalte şaptezeci de naţiuni care erau atunci în Ierusalim au auzit fiecare aceleaşi cuvinte ale lui Dumnezeu.
Şi spune mai departe acel adevăr că cei şaptezeci de profeţi ai celorlalte şaptezeci de neamuri, care erau împreună cu Moise atunci pe muntele Sinai, au auzit şi ei la fel şi au primit fiecare dintre ei la fel aceste porunci. Şi Dumnezeu i-a trimis pe fiecare: „Acum du-te la poporul tău şi spune-i cuvintele adevărate şi poruncile veşnice ale lui Dumnezeu”. Dar, zice mai departe adevărul, nici unul dintre ceilalţi şaptezeci de profeţi n-au fost credincioşi cum a fost Moise. Numai el a spus adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu. Fie că n-au putut să le înţeleagă, fie că interesele lor erau să le spună altfel, toţi ceilalţi au spus popoarelor lor altfel legile lui Dumnezeu şi cuvintele lui Dumnezeu. Şi popoarele lor au devenit păgâne, au devenit idolatre, au început să se închine la zei străini şi să-şi facă idoli, nu ca poporul evreu, căruia adevăratul profet al lui Dumnezeu le-a înfăţişat adevărul sănătos şi curat. Numai aceştia au păstrat adevărul, datorită acelui om minunat pe care Dumnezeu l-a ridicat în mijlocul lor şi-a faptului că ei au ascultat de Moise. Dumnezeu i-a socotit apoi profeţii Lui şi poporul Său şi i-a binecuvântat, rânduind ca, din mijlocul lor, să se nască Acela pe care‑L profeţise Moise şi care a fost Mântuitorul nostru.
Ce mare har este să ai în mijlocul tău un profet adevărat, care înţelege curat cuvintele lui Dumnezeu şi-apoi, când se duce să spună poporului, le spune curat cuvintele lui Dumnezeu. Atunci poporul cunoaşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu recunoaşte poporul Său. Mare lucru este să ai un profet adevărat în mijlocul poporului tău. Dumnezeu a avut faţă de noi o milă deosebită, ca faţă de poporul evreu; şi l-a ridicat în mijlocul nostru pe Părintele Iosif Trifa. Acesta a fost un profet. Mulţi dintre cei de astăzi nu-şi dau seama. Nici pe Moise nu l-au recunoscut atunci, nici pe alţi profeţi dintre toţi cei care au venit. Ce-a păţit Isaia, ce-a păţit Ieremia, ce-a păţit Daniel, ce-au păţit ceilalţi profeţi? Ce-au păţit şi Sfinţii Apostoli, la vremea lor? Ce-a păţit Sfântul Ioan Gură de Aur, la vremea lui? Caterisit, alungat, îndepărtat, dus… De cinci ori a fost caterisit şi a murit undeva… Ducându-l în exil, poate că l-au omorât soldaţii, ca să nu tot meargă cu el din cetate în cetate, pe jos, cum îi duceau jandarmii şi pe fraţii noştri, din post în post, înainte… Câţi dintre fraţii noştri n-au păţit la fel ca Sfântul Ioan Gură de Aur… la început, când mulţi fraţi erau arestaţi aici şi duşi din post în post până nu ştiu unde. Mulţi dintre ei s-au îmbolnăvit. I-au bătut, i-au chinuit şi au murit astfel în slujba lui Dumnezeu, cum a murit Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar cine este astăzi Sfântul Ioan Gură de Aur! Cât preţ şi cât respect, şi ce mare cinste, şi ce mare însemnătate a avut el pentru lucrarea lui Dumnezeu!
Aşa ca în vremea profeţilor a păţit şi Părintele Iosif: bătut, chinuit, huiduit, dat în judecată, tras la răspundere, prin spitale şi prin judecăţi… şi-a sfârşit viaţa la cincizeci de ani, când era în plină putere normală de creaţie şi de lucru. Dar va veni vremea când întreaga creştinătate îl va sărbători, ca pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca pe unul dintre apostolii şi profeţii lui Dumnezeu – pentru că aşa a fost. Iată că el a fost atât de credincios! Şi cât de credincios a fost el în lucrul încredinţat lui, Dumnezeu ne-o dovedeşte astăzi [prin faptul] că Lucrarea aceasta trăieşte şi creşte şi toţi vrăjmaşii ei s-au risipit, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. E o taină!… E o taină mare, fraţilor, că noi putem să ne adunăm astăzi cu miile; că într-o zi de sărbătoare de Rusalii, la Sibiu, pot să se adune – ca şi acuma de curând – trei mii de oameni. Stau acolo şapte, opt ceasuri. Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu vestit la staţii de amplificare, într-o instituţie publică, şi nu se întâmplă nimic. E o lucrare puternică a lui Dumnezeu care păzeşte această Lucrare. Şi atunci noi trebuie să gândim adânc la aceste adevăruri. Nu numai să-I mulţumim lui Dumnezeu că Se ocupă în chip deosebit şi apropiat de mersul acestei Lucrări, dovedind cu puterea Lui harul care înmulţeşte numărul celor care vin (peste optzeci la sută e tineret. Avem tineret înzestrat de Dumnezeu şi sunt în mijlocul lor multe talente şi multe suflete de valoare, din care Dumnezeu va ridica mulţi lucrători); dar şi că a întocmit lucrurile în aşa fel, încât, chiar dacă te urăsc toţi, nimeni nu-ţi poate face nimic, când te păzeşte Dumnezeu. Asta-i dovada unui mare har! Şi, dacă harul lui Dumnezeu e aşa de mare peste această Lucrare, cât de pătrunşi trebuie să fim noi de încredinţarea că în această Lucrare avem o datorie mare şi o răspundere mare pentru care ne va chema Dumnezeu la judecată când va veni vremea acestei răspunderi.
Am zis: pentru că această Lucrare e aşa de minunată, noi trebuie să ţinem seamă de toată istoria ei. Dumnezeu prin Părintele Iosif a făcut Lucrarea aceasta. Şi el a spus mereu: „Lucrarea aceasta e a lui Dumnezeu. Ea poartă în numele ei numele Lui”. De aceea o apără Dumnezeu. Nimeni dintre noi să nu fie nebăgător de seamă şi nepăsător, căci va veni vremea să răspundem fiecare pentru felul în care am lucrat în locul şi în timpul în care ne-a aşezat Dumnezeu, cum am lucrat. Să nu fim, deci, nici leneşi, nici nepăsători, ci deplin hotărâţi şi conştienţi de răspunderea cea mare pe care o avem. Nu numai pentru că noi de bunăvoie am venit şi-am zis: „Doamne, pun legământ cu Tine că voi fi un credincios slujitor al Tău în Lucrarea aceasta”, dar şi pentru că Dumnezeu, contând pe legământul nostru şi pe promisiunea noastră, ne-a aşezat într-un loc, să facem o slujbă. Mai modestă sau mai importantă, fiecăruia după cum ne-a rânduit Dumnezeu. Într-un angrenaj mare nu sunt numai roţi mari, numai piese mari; sunt şi piese micuţe. Dar, cât de micuţă ar fi o piesă, tot angrenajul acesta suferă, dacă piesa aceasta nu-şi face datoria la locul ei. Câte minunate flori sunt în lumea aceasta: mai mari, mai mici, mai importante şi mai modeste! Dar ar suferi toată mulţimea aceasta a frumuseţii, dacă o floricică mică de Nu mă uita sau chiar dacă o floricică de spin ar lipsi din toată mulţimea aceasta minunată a lucrării frumoase a lui Dumnezeu.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
PS. Congresul era programat în 11-20 Iulie – 1989, dar în noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, fr. Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.
