O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz
de la un sfat frăţesc prilejuit de chemarea plecării sale la Manila – 1985
Şi noi suntem însemnaţi în locul unde ne-a aşezat Dumnezeu. Nici unul nu‑i fără importanţă. Stelele pe cer, spune Cuvântul lui Dumnezeu, au fiecare valoarea lor. Acolo, undeva departe, abia licărind, îşi face datoria. Şi, dacă ea n‑ar fi acolo, ar fi un loc gol. Şi locul acela ar fi întuneric.
Şi noi suntem aşezaţi de Dumnezeu… „Voi sunteţi sarea”, „voi sunteţi lumina”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci fiecare luminiţă trebuie să întregească, prin raza ei, valoarea celorlalte lumini, ca să crească lumina şi harul lui Dumnezeu între oameni. Fiecare bobiţă mică de sare contribuie cu puterea ei la cantitatea întreagă care împiedică stricăciunea şi care păstrează ceea ce este curat pe pământ. „Voi… lumina”, „voi… sarea”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, socotindu-ne pe fiecare dintre noi o bobiţă puternică în întregimea celorlalte. Pietrele mari, blocurile mari, stâncile mari sunt formate din firicele de praf şi de nisip sudate puternic la un loc. Aşa ne vrea pe noi Dumnezeu: sudaţi sufleteşte şi trupeşte unii cu ceilalţi, că de-aceea ne-a chemat Dumnezeu şi de-aceea ne‑am făgăduit noi că vom fi ai Lui, pentru ca să fim una în toate privinţele. El Însuşi a spus: „Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai Mei, dacă veţi fi una între voi. Mă rog să fiţi una; Mă rog să vă iubiţi, Mă rog să lucraţi împreună”. Domnul aşa ne vede. Şi noi aşa să ne simţim unii cu ceilalţi.
Am vrut şi-am pomenit un cuvânt de despărţire, că se poate să vină, fraţilor. Ştiţi, noi am fost liniştiţi şi fericiţi, că, mereu, chiar dacă eram departe unii de alţii, ne-am ştiut totuşi că suntem; şi că suntem aproape. Ne-am văzut mai des sau mai rar, dar ne-am văzut unii cu alţii. Am stat mai mult sau puţin mai împreună, dar ne-am ştiut şi ne-am obişnuit să ne simţim unii împreună cu alţii. Şi totuşi există o zi, o clipă când trebuie să ne obişnuim şi cu depărtarea. Întâlnirea îşi are vremea ei, despărţirea îşi are vremea ei, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Pe lumea aceasta, toate vin şi toate trec, că aşa le-a rânduit Dumnezeu; şi noi nu putem schimba nimic din toate acestea, ci numai trebuie să ne supunem de bunăvoie şi liniştiţi acestor legi pe care le-a rânduit Dumnezeu şi să ne străduim noi să facem în aşa fel, încât lucrarea care ne-a fost nouă încredinţată să apară mai frumoasă prin colaborarea noastră.
(…) Şi această apreciere a fiecăruia în parte ridică apreciere asupra întregii Lucrări şi din toate părţile e privită Lucrarea cu respect din pricina comportării frumoase a fraţilor noştri, care, fie în locul cel mai de jos, fie în locul cel mai de sus, fac cinste şi fac să fie privită cu respect Lucrarea Domnului. Acesta este încă unul din argumentele minunate pe care Dumnezeu ni le dă ca să avem putere şi încredere pe mai departe. Şi să ştiţi că aceasta este, într-un anumit fel, şi explicaţia la taina pe care-o trăim acum. Un răspuns la întrebarea: cum ne putem aduna noi acum mii de oameni, în văzul tuturor, deşi n-avem nici o legalizare, nici o autorizaţie, nici un fel de statut legal în ţara asta? Ceea ce-a făcut să avem astfel de preţuire din partea autorităţilor e puterea lui Dumnezeu, dar şi comportarea frumoasă a fraţilor noştri şi a surorilor noastre la locul de muncă şi unde ne-a aşezat pe noi Dumnezeu.
De aceea noi mulţumim lui Dumnezeu pentru astfel de suflete, pentru că, din pricina noastră, Numele Domnului este binecuvântat şi, din pricina acelor fraţi, Lucrarea Domnului a căpătat cinste în faţa oamenilor. Altfel cum se explică… pentru că doar singuri ştiţi că acum câţiva ani ne urmăreau cu ciomegele, pas cu pas, şi nu puteam fără amendă, fără prigoană, fără percheziţii şi aşa mai departe. Dumnezeu a făcut să se convingă nu numai că nu suntem răufăcători în ţară, ci suntem aşa de necesari, cei mai necesari în ţara asta. Pentru că acuma, la Sibiu, un profesor universitar care a stat acolo de la ora opt şi jumătate până la trei după-masă şi a văzut toată desfăşurarea programului nostru – printre alţii care au mai fost ca el – a putut să spună: „Într-adevăr, am văzut un lucru extraordinar! Eu nici nu mi-aş fi putut închipui că acest lucru se poate întâmpla acum şi că mai există în ţara asta şi mai există în lume un fenomen de acesta, atât de pozitiv, ca Lucrarea Oastei Domnului. Îmi însuşesc total punctul dumneavoastră de vedere şi spun: dacă Lucrarea aceasta nu va deveni ea însăşi un prilej de mântuire pentru neamul nostru şi pentru Biserica noastră, Dumnezeu n-are alt mijloc şi Biserica aceasta, şi neamul acesta se va pierde, pentru că un alt mijloc nu le trimite Dumnezeu”. Mântuirea neamului nostru şi a Bisericii, dacă nu vine prin Oastea Domnului, nu va mai veni deloc. Şi nu numai a neamului nostru, ci a atâtor altor neamuri.
Aşa că astăzi lumea priveşte spre Lucrarea aceasta plină de nădejde şi cu o mare speranţă că Dumnezeu, prin această Lucrare, va aduce la mântuire întreg neamul nostru şi poate că şi alte neamuri. Dacă noi facem parte din Lucrarea aceasta şi Dumnezeu ne-a socotit vrednici să ne încredinţeze cinstea aceasta, atunci ce fel de oameni ar trebui să fim noi – cum spune Sfânta Scriptură? Unitatea dintre noi trebuie să fie aşa de strânsă ca a miilor de boabe de nisip strânse într-o stâncă. Nimic să nu ne poată despărţi pe unii de alţii. Să ne dăm seama că, în faţa lui Dumnezeu, răspundem de conştiinţa cu care iubim Lucrarea şi-i iubim pe fraţi şi de părtăşia unităţii dintre noi.
Vă spun acest lucru pentru că aţi fost chemaţi de Dumnezeu în această Lucrare şi fiecare cu numele sunteţi scrişi în cartea lui Dumnezeu. Şi fiecare sunteţi supravegheaţi direct de puterea lui Dumnezeu, de îngerii lui Dumnezeu. Şi fiecare aveţi, şi fiecare avem răspundere pentru viitor. Eu am această răspundere în măsura în care Dumnezeu S-a îndurat şi, de dinapoia celor din urmă, m-a luat şi m-a pus undeva, spunându-mi: „Eşti aici să-mplineşti o slujbă!”. M-am străduit să o împlinesc cu toată frica de Dumnezeu, de când eram copil. Şi fiecare dintre dumneavoastră aveţi această însărcinare în locul în care v-a aşezat Dumnezeu. V-a făcut un tată de familie, v-a făcut membru într-o adunare, trebuie să faci slujba aceasta cu toată frica de Dumnezeu, că mâine ne va chema la răspundere. În faţa lui Hristos, în faţa Lui, înaintea Căruia se pleacă toate lucrurile, va trebui să stăm tremurând şi să răspundem la întrebările Lui: cum ne-am făcut datoria în mijlocul adunării, în mijlocul familiei, în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la răspunderea aceasta cu teamă, cu grijă şi cu simţ de răspundere.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
PS. Congresul era programat în 11-20 Iulie – 1989, dar în noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, fr. Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.
