O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz
de la un sfat frăţesc prilejuit de chemarea plecării sale la Manila – 1985
Gândul cu care trebuie să plec… am fost chemat în Statele Unite ale Americii. Şi am acceptat chemarea pentru două luni, ca acolo să vedem ce-am putea face pentru viitorul copiilor noştri, ca să aibă şi ei un mijloc de hrană duhovnicească. Cum s-a gândit Părintele Iosif când a lăsat tot şi s-a dus în Germania să pregătească o tipografie prin care să putem noi avea Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că acesta este şi gândul cu care Dumnezeu a pregătit drumul acesta. Şi am zis: „Şi-aşa… ştie Dumnezeu cât de puţine zile mai am. După şaptezeci de ani, atâţia pomi s-au prăbuşit şi se prăbuşesc. Aş vrea ca în acest timp scurt – ştie Dumnezeu cât El a mai rânduit – să pot pregăti ceva pentru viitorul Lucrării şi pentru fraţii noştri. Dacă e voia lui Dumnezeu, se va face. Eu am depus actele nu în mâna celui care lucrează la paşapoarte, ci în mâna lui Hristos. Am zis: „Dacă este voia Ta, pentru lucrul Tău, pentru Lucrarea Ta, pentru sufletele care vor veni, deschide drum. Dă-mi putere, dă-mi ajutor, dă-mi zile, dă-mi sprijin, dă-mi relaţii, dă-mi condiţii să pot ajuta la aceasta. Dacă nu-i voia Ta, închide drumul, că şi-aşa nu mai am nevoie decât de odihnă”. După atâţia ani – şi ce fel de ani… – n-am altă dorinţă, decât să pot închide ochii în pace. Mi-ar fi de ajuns. Bogăţie n-am nevoie. Un singur costum de haine am. Pantalonii ăştia îi am din 1965, aduşi de sora Bianca Bringel din Ierusalim. N-am nevoie de alţii, pot să mă înmormânteze cu ăştia. Case şi bogăţii n-am nevoie, pentru că, dacă am un loc unde să-mi plec capul, mi-e de-ajuns. Dacă doresc ceva, doresc să fac ceva pentru Lucrarea Domnului, pentru generaţiile care vor veni; [noi], cei care avem răspunderea să le pregătim un cuvânt de hrană duhovnicească şi un mijloc de mântuire şi pentru ei. Cum ne îngrijim de cele trupeşti, să ne îngrijim şi de cele sufleteşti. Pentru asta [am vrut]…
Au fost [unii] care au zis: „Nu, frate, să nu te duci. Pentru că… s-ar putea întâmpla să nu-ţi mai dea voie să vii înapoi sau cine ştie ce se poate întâmpla pe drum”. Am zis: „Lucrarea e a lui Dumnezeu. El o apără, nu noi o putem apăra”. Odată şi-aşa trebuie să se sfârşească viaţa aceasta. Încredinţăm totul în mâna lui Dumnezeu şi El va lucra. Eu simt această răspundere. Şi, pentru aceasta, accept orice sacrificiu, orice risc, orice oboseală, orice greu, pentru ca să reuşesc. Pentru că simt că-i o poruncă a lui Dumnezeu.
Dacă dumneavoastră spuneţi „Nu”, eu îi ascult pe fraţi. Şi vreau să nu fac un pas fără consimţământul fraţilor. Totdeauna am întrebat: „Fraţilor, e bine aşa? Cum trebuie să facem aici?”. Am ascultat de fraţi. Şi acuma ascult.
Am mai fost în multe părţi… şi voi mai merge. Până va sosi vremea plecării – dacă va mai sosi –, am să mă duc şi am să le spun şi la alţi fraţi. Că eu vreau să fac totul în ascultare şi în unitate cu fraţii.
Am zis: Fraţilor, dacă sunteţi de părere să mă duc, bine! Eu sunt fericit. Dar vă cer un lucru: să mă însoţiţi necurmat cu dragostea, cu rugăciunile, cu lacrimile, cu zile de jertfă, pentru că pentru Domnul mă duc. Dacă sunteţi de părere să nu mă duc, v-ascult! Dar răspunderea care mă apasă acuma pe mine va trece asupra dumneavoastră. Şi în Ziua Judecăţii eu voi fi scutit, că am spus: „Doamne, am vrut… dar am vrut să ascult şi de fraţi, că Tu mi-ai poruncit: «Supuneţi-vă unii altora în dragoste. Ascultaţi-vă!». Eu am ascultat de fraţi, n‑am mers”. Voi fi dezvinovăţit.
Fraţii trebuie să ştie acest lucru. Fie într-un fel, fie într-altul, avem răspundere toţi. Şi acest lucru vreau să vi-l spun acuma şi frăţiilor voastre, cum l-am mai spus şi la alţii şi am să-l mai spun. Eu nu m-ascund cu nimic. Vreau să fac orice pas cu îngăduinţa, cu aprobarea, cu asentimentul, cu părtăşia tuturor fraţilor. Sunteţi de părere să mă duc? [Aşa cum] am zis: mă voi duce în Numele Domnului, dar să vă simt că sunteţi împreună cu mine”. Sunteţi de părere să nu mă duc? Rămân mai departe. Stau şi aici mai departe, în locul unde m-a aşezat Dumnezeu, gata să răspund înaintea tuturor de credinţa noastră şi de tot ce facem, cum am răspuns şi până acum.
Vreau să fiu credincios în lucrul pe care mi l-a încredinţat Dumnezeu, aşa cum trebuie să simţim şi să dorim toţi. Fie mic lucrul sau mai mare, ştie Dumnezeu ce loc ne-a încredinţat. (…) [Dar] când va veni Domnul, să ne găsească credincioşi acolo unde ne-a aşezat El: într-un loc mai modest, într-un loc mai important… Numai locul Domnului este unic; locurile noastre pot fi schimbate de Domnul.
Aşa că acesta este unul din motivele pentru care am venit şi-am vrut să stau de vorbă cu toţi fraţii. Indiferent dacă într-o adunare unii sunt de o părere sau de alta, nu contează. Dumnezeu ne va face iarăşi să simţim la fel, să gândim la fel, cum a fost la început. Dar în ce priveşte mersul general al Lucrării, cu toţii trebuie să simţim la fel, pentru că soarta noastră e legată de soarta Lucrării. Noi suntem ca într-o corabie. Pe-o corabie mare pot să fie neînţelegeri între corăbieri, dar soarta lor depinde de soarta corabiei. La corabie trebuie să ţină toţi. Că dacă în corabie se ivesc spărturi şi unii le lărgesc sau le fac, când se scufundă corabia se scufundă cu toţii. Noi fiecare răspundem de soarta corabiei acestei Lucrări, de soarta Lucrării în care suntem. Primejdia nu-s furtunile din afară. Primejdia sunt spărturile din corabie: neînţelegerile dintre noi. Din afară pot să vină prigoane şi furtuni, nu interesează. Câtă vreme între noi este unitate, Dumnezeu ne dă biruinţă şi putere şi rezistăm. Când între noi încep neînţelegerile şi noi stricăm corabia în care suntem, atunci pieirea noastră a tuturor este sortită.
Aveţi grijă de corabie! Dregeţi spărturile… când le faceţi! Pentru că vom răspunde în faţa lui Dumnezeu de toate acestea cu toţii. S-avem grijă şi, dacă până astăzi au fost frecuşuri şi interpretări, anulaţi-le. Să restabilim în mijlocul nostru unitatea şi pacea. (E trei fără douăzeci şi cinci.)
Aşa că, în mare, aceste lucruri au fost adevărurile pe care am vrut să le împărtăşesc. Drumul pe care merg e un drum foarte lung şi foarte greu. Starea sănătăţii mele e aşa cum e. În afară de primejdiile care pot să vină din cauza sănătăţii ruinate şi a trupului uzat, şi a vremii, a anilor trecuţi, mai sunt şi primejdii din afară, care pot să contribuie foarte mult la o despărţire, astăzi, pentru totdeauna dintre noi. Eu sunt conştient şi sunt realist. Îmi dau seama de tot ce se poate întâmpla. Bineînţeles, dacă gândul şi îngăduinţa lui Dumnezeu va lăsa să se întâmple unele sau altele din aceste presupuneri ale noastre. Dar noi trebuie să fim pregătiţi pentru toate. Şi se cam presimte în aer când se apropie toamna. Simţi că altfel bate vântul, altfel e atmosfera, altfel e tot. Şi noi presimţim acum apropierea aceasta a toamnei. Nu în ce priveşte vremea de afară, ci în ce priveşte starea noastră lăuntrică, după rânduielile lui Dumnezeu.
Am vrut neapărat să vă vedem, să schimbăm între noi aceste gânduri şi să vă fac cunoscute aceste adevăruri cu care… ne despărţim acum, ştie Dumnezeu pentru cât timp. Poate că rândul viitor, data viitoare, întâlnirea viitoare o vom avea numai în faţa Domnului Iisus, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu când zice: „că toţi avem să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata fiecare pentru binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”. Să ştiţi: toţi ne vom întâlni acolo. Şi în faţa noastră nu va fi numai nevăzut, [văzut doar] prin credinţă, cum e acuma Domnul. Ci în faţa noastră va fi văzut. (…)
Mântuitorul n-a vorbit atunci şi n-a vrut să înţeleagă că săbii de acestea de fier, de oţel aveau nevoie ucenicii să-şi procure atunci când Mântuitorul urma să Se despartă de ei. Dar ei au înţeles de astea… şi-au zis: „Avem aici două săbii”. „Destul”, le-a zis El. A văzut că nu L-au înţeles.
Când i-a vorbit lui Iuda: „Ce ai de făcut, să faci mai repede”, au înţeles că Mântuitorul îi spune să ducă să cumpere de-ale mâncării pentru Paşti. N-au înţeles… Când a vorbit cu samariteanca, ea nu înţelegea. De-atâtea ori vorbim cu oamenii – şi chiar cu fraţii şi cu credincioşii – şi nu ne înţelegem deplin gândurile fie dintr-un motiv, fie dintr-altul: fie n-avem noi cuvinte de ajuns, fie n-au ei, ceilalţi, înţelegere de-ajuns. Şi-atunci spunem despre un lucru şi suntem înţeleşi despre altul. Şi această neînţelegere şi nepotrivire de gânduri creează apoi stări diferite şi împotriviri. Şi din cauza aceasta lucrurile nu merg, de multe ori, cum ar trebui să meargă. Însă dacă noi avem Duhul Domnului în noi şi ne străduim ca duhurile noastre să fie liniştite în faţa lui Dumnezeu şi gata să asculte Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă înţelepciunea care vine de Sus şi care ne ajută apoi să ne pătrundem inima şi gândurile de acelaşi adevăr care să ne facă nu numai să nu ne despărţim unii de alţii, ci ne încheagă strâns, pentru că ne înţelegem cu inima, nu cu buzele şi cu cuvintele. Fiindcă o astfel de înţelegere este cea adevărată. Şi pe asta a dorit Domnul s-o stabilească şi între El şi noi, şi între noi şi noi, unii cu alţii.
Preaiubiţii noştri fraţi, eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceasul acesta şi pentru ocazia aceasta. Eu presimt că aceasta este, poate, ultima dată când noi ne mai putem întâlni şi ne putem vorbi unii altora gură către gură, ochi către ochi şi inimă către inimă. Împrejurările s-au schimbat. A trecut peste jumătate de secol de când, umblând printre fraţi, fie că am auzit unii despre alţii, fie că ne-am mai întâlnit adeseori cu alţii şi ne-am împărtăşit din gândurile noastre şi din adevărurile pentru care ne-a chemat pe noi Dumnezeu să facem parte din această Lucrare în care de bunăvoie am venit fiecare şi ne-am legat cu legământ în faţa lui Dumnezeu că vom fi ascultători, că vom fi uniţi unii cu alţii, că vom avea părtăşie unii cu alţii, pentru ca Sângele lui Hristos să ne poată spăla şi curăţi de orice păcat. Prin voia lui Dumnezeu am venit în această Lucrare. Unii mai de mult, alţii mai de curând. Prin voia lui Dumnezeu am avut noi în mijlocul nostru oameni plini de Duhul Sfânt, care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi de la care am primit această solie, în lucrul cărora am intrat noi. Şi acum, la rândul nostru, facem o lucrare care implică în ea o mare răspundere şi de felul cum o facem, şi de materialul din care construim noi lucrarea aceasta, şi de felul cum se va prezenta ea în faţa marelui nostru Dumnezeu şi Stăpân, Care va trece pe la lucrarea fiecăruia dintre noi şi ne va da răsplata potrivit cu felul în care am lucrat şi-n care am avut conştiinţa şi temerea de Dumnezeu când am venit în Lucrarea aceasta şi tot timpul cât am [lucrat].
Noi nu suntem aici singuratici, nici nu suntem veşnici. Dumnezeu ne-a tocmit ca pe lucrătorii aceia din piaţă: pentru o vreme. Şi ne-a trimis să lucrăm acolo unde ne-a aşezat El. Dar ne-a spus: „Fiecare veţi primi o răsplată potrivită cu lucrul pe care îl faceţi”. Căci fiecăruia îi va veni odată vremea să-i fie cercetată lucrarea pe care a făcut-o şi să i se socotească felul cum a lucrat.
Lucrarea nu-i a noastră. E a lui Dumnezeu. Cei care au fost înaintea noastră ne-au lăsat nu numai dreptarul învăţăturii sănătoase după care să lucrăm, ci ne‑au lăsat şi pilda vieţii prin felul cum au lucrat ei înaintea noastră. Nouă ni s-a poruncit: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. (…)
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).
PS. Congresul era programat în 11-20 Iulie – 1989, dar în noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, fr. Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.
