Mărturii Meditaţii Traian Dorz

„AM UMBLAT TOTDEAUNA ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU”

O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz
de la un sfat frăţesc prilejuit de chemarea plecării sale la Manila – 1985

(…) Am dorit din toată inima şi m-am rugat Domnului – ştie El cât – pentru o zi ca asta şi pentru un prilej ca acesta. După cum au venit atâtea zile de întâlniri şi de petrecere împreună, fie într-un fel, fie într-altul, vine şi o zi de despărţire. Pentru că toate lucrurile îşi au vremea lor, cum spune în Ecleziastul: „Întâlnirea îşi are vremea ei, despărţirea îşi are vremea ei. Începutul îşi are vremea lui, sfârşitul îşi are vremea lui. Semănatul îşi are vremea sa, secerişul îşi are vremea sa. Bucuria îşi are vremea ei, întristarea îşi are vremea ei”. Şi, când vine vremea unui lucru, atunci vine şi El.

Dar noi ne-am obişnuit împreună, că de ani şi de zeci de ani noi ne-am cunoscut unii cu alţii. Şi, mai de aproape sau mai de departe, am ştiut unii despre alţii; ne-am vorbit unii altora. Aşa a fost şi-n viaţa Mântuitorului cu ucenicii Săi, aşa a fost şi-n viaţa apostolilor cu ucenicii lor, aşa a fost totdeauna, că Dumnezeu a rânduit, în înţelepciunea Lui, ca aşa să fie lucrurile pe pământ.

Dar, dacă întâlnirile au o bucurie a lor, despărţirile au şi ele un mare rost şi un mare rol. Mântuitorul le-a spus multe lucruri ucenicilor Săi. Dar cele mai însemnate adevăruri le-a spus în seara despărţirii. Citiţi Evanghelia de la Ioan, că, începând cu capitolul 13 până la sfârşitul capitolului 17, toate aceste adevăruri le-a spus Domnul ucenicilor Săi în seara despărţirii. Spune aşa de frumos, zice: „Cu mult dor am dorit să iau cina aceasta împreună cu voi”. Şi le-a spus atâtea lucruri frumoase, pe care ucenicii le-au ascultat şi cu bucurie, şi cu întristare. Presimţeau că aceasta este o seară de despărţire pentru totdeauna.

Vine şi o astfel de seară. Şi vin astfel de zile pentru noi toţi. Dacă veţi citi Fapte 20, veţi vedea o astfel de seară de despărţire şi la Sfântul Apostol Pavel de fraţii cărora le-a spus: „De-acum ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa în trup voi, cei în mijlocul cărora am umblat vestindu-vă vouă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Singuri ştiţi că v-am spus şi nu m-am ferit să vă vestesc tot adevărul. Ani de zile, zi şi noapte, am căutat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”. Şi toate aceste lucruri umpleau de amărăciune inimile ucenicilor şi umpleau de lacrimi ochii lor. Pentru că era ceasul când trebuia să fie descoperite şi aceste lucruri şi trebuia să fie făcute cunoscute şi astfel de adevăruri.

Poate că cele mai mari adevăruri nu ni se spun nouă la întâlnirile noastre, nici în desfăşurarea întâlnirilor noastre, ci la despărţirile noastre.

Dacă veţi citi capitolul 3 din Epistola a Doua a Sfântului Apostol Petru, veţi vedea acolo tot aşa nişte cuvinte de despărţire de fraţi. După ce Sfântul Apostol Pavel a spus [cele din] Fapte 20 şi Sfântul Apostol Petru [cele din] capitolul 3 din A Doua sa Epistolă, ei s-au dus spre ceea ce era [rânduit]. Au plecat la Domnul. Dar au ştiut, cum le-a spus Mântuitorul lor, apostolilor Săi, în cele cinci capitole de la Ioan, de la 13 până la 18; au ştiut şi ei că aceste adevăruri erau adevăruri de cea mai mare însemnătate pentru ei şi ei le-au reţinut.

Anii vieţii noastre petrecuţi împreună cu cei mai dinainte au trecut de cinci­zeci. Ceilalţi, fiecare, când v-aţi apropiat de Domnul şi aţi venit în Lucrarea aceasta, aţi făcut cunoştinţă cu noi printr-o cântare, printr-o meditaţie, printr-o întâlnire, printr-o lacrimă, printr-o rugăciune şi-am început să ne înţelegem cu duhul unii pe alţii. Aceasta este înţelegerea cea adevărată. Când ne înţelegem noi duhovniceşte unii pe alţii – fiind oameni duhovniceşti – trebuie să le înţelegem toate prin Cuvânt şi prin părtăşia duhului, pentru că este scris: „Omul firesc înţelege fireşte, dar omul duhovnicesc înţelege duhovniceşte lucrurile”. Şi: „duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor”. Domnul Duhul Sfânt ne-a făcut pe noi să avem aceeaşi tainică înţelegere, dincolo de cuvinte adeseori. Cuvintele noastre sunt puţine. Sfântul Apostol Pavel spune: „Mai mult fac cinci cuvinte înţelese”, acele cinci cuvinte pe care le înţelegi cu duhul, „decât zece mii spuse cu limba”, de cele mai multe ori. Rămân miile de cuvinte spuse cu limba… nu le înţelegem. Dar puţinele cuvinte spuse şi simţite cu duhul, dacă avem acelaşi duh, Dumnezeu ne face să le înţelegem.

Am vorbit aceste cuvinte de introducere ca să putem restabili între noi acel fel tainic şi sfânt de înţelegere a duhurilor. Poate că până acuma am vorbit prea mult cu limba şi prea puţin cu duhul; prea multe cuvinte cu buzele şi prea puţine cu duhurile. Şi de aceea s-au mai ivit între noi şi diferite feluri de a înţelege acelaşi cuvânt. Limba omenească, cât de desăvârşită ar fi ea, nu poate niciodată să redea în întregime înţelesul unui gând pe care-l simţim cu sufletul. Dar limba duhului e totdeauna deplin desăvârşită pentru a ne face să înţelegem acest lucru.

Se spune că în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Împărăţia cerească nu vor fi aceste mijloace de înţelegere între noi şi Domnul sau între noi şi fraţii de acolo: a cuvintelor. Ci a duhurilor. Vom gândi. Şi fratele sau sora, sau cel cu care vom vrea să comunicăm ne va înţelege gândul, simţirea, fără mijlocirea cuvintelor. Şi noi, la fel, îi vom înţelege gândul şi simţirea celui cu care mergem şi cu care vom fi împreună. Comunicarea aceasta se va face nu numai atât de repede cum nu se poate prin cuvinte, ci şi aşa de perfect şi deplin, încât nu va fi posibilitate de a nu ne înţelege, nici de a ne minţi unii pe alţii. Pentru că ne vom împărtăşi gândurile şi tainele inimii fără mijlocirea cuvintelor. Aşa cum ne înţelege Dumnezeu şi cum ne înţelegem cu El în momentele tainice ale rugăciunii şi ale meditaţiei, când, în singurătate, stăm în duhul, în legătură directă cu Dumnezeu. Simţim că El ne înţelege inima şi gândurile; că n-are nevoie de cuvinte. Şi noi aşa înţelegem gândurile lui Dumnezeu: prin duhul, nu prin cuvintele Lui. Acesta e cel mai adevărat şi mai înalt fel de a ne înţelege unii cu alţii. Şi, când noi am devenit oameni duhovniceşti, aşa ne înţelegem. Atunci nu numai că nu ne vom minţi unii pe alţii, dar nici nu ne vom putea minţi. Nici nu vom dori aceasta, ci ne vom simţi fericiţi că ne împărtăşim inimile.

va urma

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).

PS. Congresul era programat în 11-20 Iulie – 1989, dar în noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, fr. Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineţii. Sufletul lui îşi anunţa răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl aşteptau braţele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruinţelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se aşeza pe una din crengile pomului vieţii veşnice.

Lasă un răspuns