Home AMENINŢARE ŞI IZBĂVIRE

AMENINŢARE ŞI IZBĂVIRE

AMENINŢARE ŞI IZBĂVIRE

1. Ce îngrozitor de grea este într-adevăr starea care te înghite ca o mlaştină sau ca un balaur,
starea din care nu mai vezi nici o scăpare.
Dar nu deznădăjdui nici chiar atunci.
Mai este o salvare la Dumnezeu! El are totdeauna încă o uşă de salvare.
Dar crede atât de puternic cum cere minunea pe care o aştepţi.

2. Dar în cele mai grele din stările sale, sufletul nenorocit de tot nu mai găseşte nici o putere, nici să se roage, nici să plângă, nici să mai îndrăznească o nădejde.
Ci stă pierdut, copleşit, leşinat – aşteptând să fie înghiţit.
O, atunci, Doamne, fă numai Tu totul!

3. Căci sufletul doborât de tot nici măcar conştiinţa n-o mai are clară,
când sufleteşte el este mort înainte de a muri trupeşte,
fiindcă noaptea grozavă şi grea, noaptea desăvârşită a prăbuşirii l-a cuprins, acoperindu-l şi îngropându i tot mai adânc întreagă fiinţa sa – şi cea duhovnicească, şi cea sufletească, şi cea trupească.
Vai de cel ce a ajuns astfel! Acesta şi-a pierdut până şi speranţa – singura frânghie de salvare cu care l ar fi ridicat din valuri Dumnezeu.

4. Atunci puterile credinţei, adică înflăcărarea, râvna şi dragostea, nu mai pot fi cum trebuie,
iar răul şi nenorocirea se întind şi se adâncesc peste tot.
Cangrena roade ucigător totul, până când pierzarea nu mai poate fi nici ocolită, nici amânată.
Ce mântuitoare binefacere este o rămăşiţă curată, sănătoasă şi vie în această Lucrare!

5. Rămăşiţa aceasta este conştiinţa acelei lucrări duhovniceşti
– şi totul depinde de lupta pe care o dă ea atât cu răul dinăuntru, cât şi cu cel din afară,
atât cu duhurile vrăjmaşe, cât şi cu vrăjmaşii văzuţi,
care în ceasul cel mai slab dau năvală cel mai tare,
din toate părţile, cu gând să nimicească totul.

6. O, Doamne Dumnezeul nostru Cel nemărginit de bun,
Te rugăm, ai cea mai multă milă de noi când suntem în stări de grea nenorocire
şi când răul ne cuprinde şi ne întunecă de peste tot.
Oricare ar fi cauza nenorocirii noastre, Te rugăm, Doamne Iisuse, nu ne părăsi de tot, căci chiar atunci avem cea mai mare nevoie de ajutorul Tău.

7. Preabunule Doamne, noi ştim că suntem nespus de vinovaţi în faţa Ta,
căci numai din pricina neascultării noastre vine peste noi nenorocirea;
dar vezi, Doamne, starea noastră care este de multe ori atât de grea, încât nu mai avem putere nici să ne mai rugăm sau să mai nădăjduim în ajutor.
Nu ne lăsa, Preabunule Doamne, să ajungem niciodată până la stări deznădăjduite,
pentru ca să nu ne pierdem cu totul şi pe totdeauna.

8. Sunt multe piedici în calea rugăciunilor noastre până la Dumnezeu.
De aceea, dacă rugăciunea nu este puternică, stăruitoare şi mereu înaltă, adeseori nu poate birui piedicile potrivnice şi nu poate ajunge până la Dumnezeu (Dan 10, 12-13).

9. Cea dintâi piedică în calea rugăciunii noastre este adesea lenevirea duhului nostru
şi îndoiala inimii noastre.
Ne rugăm adesea şi nu avem încrederea puternică (Iac 1, 6)
şi nădejdea cu care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu.
Nu avem credinţa biruitoare, fără de care puţină nădejde mai rămâne rugăciunii noastre.
10. O altă piedică în calea rugăciunii noastre este oboseala şi părăsirea noastră.
După cel mai mic efort duhovnicesc,
după cea mai mică luptă de rugăciune,
obosim îndată, slăbim şi părăsim îndată lupta…
Uităm Cuvântul Domnului care ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm (Lc 18, 1).
Atunci cum să ne preţuiască Dumnezeu rugăciunea noastră, când noi îi dăm aşa de puţin preţ?

11. Mai sunt apoi şi alte piedici în calea rugăciunilor noastre, mai ales aceea că ne rugăm cerând ceea ce nu este permis, ceea ce este împotriva voii lui Dum¬nezeu…
Sau cerem ca să întrebuinţăm rău (Iac 4, 3).
Sau cerem ceea ce ne-ar fi spre rău, dacă am primi.
În astfel de cazuri, răspunsul cel mai bun pe care ni-l dă Dumnezeu este neprimirea rugăciunii noastre;
orice alt răspuns ne-ar fi numai spre rău.

12. Rugăciunea este o luptă pentru grăbirea biruinţei Lucrării Domnului,
un ajutor pentru desăvârşirea altora,
pentru statornicia lor,
pentru mai marea stăruinţă a noastră în împlinirea voii lui Dumnezeu (Col 4, 12).
O astfel de rugăciune este totdeauna binecuvântată şi primită.

13. Rugăciunea este un mare sprijin pe care îl putem da mai-marilor noştri în munca şi în lupta lor,
o mare binefacere pentru cei care au însărcinări deosebite în lucrarea lui Dumnezeu (II Cor 1, 11).
O, cât de des ar trebui să folosim această ru¬găciune!

14. Rugăciunea poate întoarce, prin voia lui Dumnezeu, multe planuri ale celor răi, spre mântuirea şi biruinţa noastră (Flp 1, 19).
Şi ne poate grăbi revederea cu cei pe care îi iubim şi îi dorim (Flm 22).
Numai să nu încetăm a ne ruga niciodată (I Tes 5, 7).
Să ne rugăm mereu fierbinte şi plini de credinţă (Iac 5, 15).

15. Sufletul care a umblat vreme îndelungată în întunericul apăsării şi al durerilor,
în cel al umilirilor silnice şi al răpirii drepturilor sale
sau în cel al batjocoririi sălbatice şi abuzive,
sufletul acela îşi adună în lăuntrul său atâta putere de a răbda şi atâta voinţă de a răzbi,
încât rugăciunile lui îndelungi, stăruitoare şi puter¬nice nu pot să nu le învingă până la urmă.

16. Duhul rugăciunii credincioase, oricât de apăsat şi nedreptăţit ar fi, nu se roagă ca arătarea Domnului – în apărarea şi ajutorul lui – să se facă în răzbunare, în mânie sau în judecată,
ci în strălucire.
Căci numai strălucirea este o arătare vrednică de Dumnezeu.
Strălucirea măreaţă şi slăvită este cadrul vrednic de Chipul Domnului.
Căci în strălucire neapropiată locuieşte Domnul (I Tim 6, 16; Fapte 26, 13-15).

17. O, credincioşi slujitori ai lui Hristos din toate timpurile, nu uitaţi că şi voi trebuie să-L arătaţi pe Dumnezeu prin faptele şi cuvintele voastre în chipul cel mai strălucit.
Dacă vorbiţi despre Hristos, căutaţi să vorbiţi despre El cât mai strălucit…
Dacă scrieţi despre El, scrieţi cât mai strălucit.
Dacă umblaţi cu El şi pentru El, umblaţi strălucit…
Şi răsplata voastră va fi în strălucirea Lui.

18. Căderea poate fi de multe feluri.
Poate fi o cădere în păcat… Aceasta este starea cea mai rea… Starea cea mai fără Dumnezeu. Starea cea mai deznădăjduită.
Cea mai fără de lumină şi fără de mântuire.
Aceasta este adevărata moarte (Ef 2, 1-5).
Toate celelalte căderi nu-s atât de grele ca asta.
Dumnezeu poate salva chiar şi din asta. Dar adesea, cel care a căzut aşa nu se mai roagă niciodată.

19. Poate fi o cădere în ispită…
într-una din multele ispite pe care vrăjmaşul sufletelor noastre le seamănă în calea vieţii noastre de credinţă ca pe nişte curse viclene şi ucigaşe (II Tim 2, 26).
Din această stare se poate scăpa uşor, dar trebuie neapărat o mare credinţă.
Şi adeseori – o răscumpărare pe măsura căderii.
20. Poate fi o cădere în lenea duhovnicească,
în nepăsarea faţă de lucrarea lui Dumnezeu,
în nepăsarea faţă de rugăciune, în nepăsarea faţă de cercetarea bisericii şi a fraţilor…
În izolare de frăţietate şi de Biserica lui Hristos.
În împuţinarea credinţei,
în răcirea dragostei,
în slăbirea râvnei…
Multe pot fi căderile omului duhovnicesc; dar, dacă se poate ridica cu lacrimi de căinţă, şi cu rugăciune fierbinte, şi cu inima zdrobită, Sângele lui Hristos îl cu¬răţă din nou.
Dar îi porunceşte: Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău.
Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, nu ne lăsa să cădem.
Iar dacă am căzut, ajută-ne să ne ridicăm îndată, cu lacrimi şi cu pocăinţă.
Amin.

Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *