Mărturisiri ale fratelui Nicolae Bucur (Sibiu) – iunie 1972
În iarna anului 1924, în luna ianuarie, am venit la Sibiu. Sufletul meu dorea a cunoaşte mai mult despre Domnul. Am citit în gazeta «Lumina Satelor» şi acolo am găsit un preot care căuta să aducă lumea la o viaţă nouă. Iar eu fiind crescut în casa părintească cu frică de Dumnezeu, aveam dorul de-a sta de vorbă cu cineva, de-a cunoaşte cât mai mulţi oameni cu frica lui Dumnezeu. Şi negăsind pe nimeni, am aflat pe preotul Iosif Trifa, care era redactorul foii «Lumina Satelor». Şi aşa am îndrăznit să merg la dânsul, pentru a-l cunoaşte personal şi a sta de vorbă cu el.
Era într-o duminică după-masă. Am bătut în uşă şi un glas stins şi plăcut mi-a răspuns:
– Intră!
Am intrat, m-am scuzat şi am zis:
– Părinte, mă iartă că am îndrăznit să vin la sfinţia ta, pentru că sufletul meu este însetat după Cuvântul lui Dumnezeu. Eu nu pot să iau parte, părinte, cu cei necredincioşi.
Iar Părintele Iosif mi-a zis:
– Bine ai făcut, fiule, că ai venit! Şi mă bucur, pentru că nici eu n-am pe nimeni şi nici eu nu merg nicăieri.
Mi-a plăcut tare mult şi m-am simţit atras de acest suflet scump cu care am putut sta de vorbă despre Evanghelie. După ce ne-am împrietenit, mă duceam regulat, în fiecare duminică după-masă, la Părintele Iosif, care a fost părintele meu duhovnicesc. Cuvintele părintelui îmi erau tare dragi şi ceva m-a legat de el. Am rămas prietenul părintelui meu drag.
Pe urmă l-am cunoscut pe fratele Gherman şi împreună ne-am dus la părintele, fiind şi el tot un suflet dornic de mântuire. Şi, în discuţiile noastre, Părintele Iosif ne-a spus că mai sunt câţiva fraţi prin ţară care au făcut legământ, prin gazeta «Lumina Satelor», că vor să se lase de sudălmi, de beţie şi tutun. Acesta a fost începutul mişcării Oastei Domnului [în Sibiu, la locuinţa] Părintelui Iosif Trifa de lângă cazarma „Avram Iancu” de la podul Cibinului. După ce au mai venit câţiva fraţi, ne-am mutat în strada Avram Iancu, unde era tipografia, sus la etaj. Acolo mergeam regulat, împreună cu soţiile noastre şi cu copiii noştri.
Nu mult după aceea s-a făcut o sfeştanie de către Prea Sfinţitul Policarp Moruşca, unde s-au cântat cântări duhovniceşti. Era în mijlocul nostru şi fratele Lascarov Moldovanu, care era scriitor. După aceea a fost o agapă frăţească, bucurându-ne cu părintele.
Fratele Lascarov a început mişcarea în Bucureşti şi apoi a luat avânt şi în Capitală.
Prima noastră ieşire a fost la Sadu (Sibiu), împreună cu Părintele Iosif şi cu câţiva fraţi. Acolo l-am cunoscut pe fratele Cimpoca Nicolae, care era cantor la biserică. Am făcut o adunare cu Oastea Domnului în comuna Sadu.
Pe urmă mişcarea a luat avânt. Fiind prea mică redacţia din strada Avram Iancu, cu binecuvântarea şi sprijinul mitropolitului Bălan, am primit ca sală de adunare aula Teologiei. Acolo se ţineau regulat adunările miercurea, vinerea şi duminica după-masă.
S-a luat o hotărâre ca, în fiecare an, la Pogorârea Duhului Sfânt, să se ţină un congres, pentru a ne cunoaşte toţi fraţii din ţară. La acesta lua parte şi mitropolitul Bălan. Oastea Domnului s-a născut în Biserică şi acolo a crescut şi s-a dezvoltat. Lozinca Oastei Domnului a fost: „Aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”; iar salutul Oastei Domnului a fost: „Slăvit să fie Domnul!” şi răspunsul: „În veci amin!”. Acestea au rămas până astăzi.
Într-o noapte de Anul Nou, am mers pe stradă cântând, până în Piaţa Mare, împreună cu fanfara din Săsciori. Era şi fratele Marini. Îmi aduc aminte cu nostalgie şi dor că Părintele Iosif Trifa m-a prins de braţ, dânsul fiind slăbuţ şi suferind, şi am mers împreună prin oraş cântând Domnului. Acestea sunt amintiri duioase şi dragi, pe care nu le voi uita niciodată. Multe suflete am „pescuit” atunci, în noaptea aceea.
Am hotărât apoi împreună cu părintele să facem o noapte a Domnului. Şi prima a fost în casa mea, unde a venit şi părintele Nanu. Părintele Iosif l-a întrebat pe părintele Nanu:
– Ce zici, părinte, de adunarea noastră? Şi părintele Nanu a zis:
– Este adunarea primilor creştini.
Atunci a vorbit şi fratele Marini foarte frumos. Iar eu i-am zis Părintelui Iosif:
– Vă întrec ucenicii, părinte! Iar părintele mi-a răspuns:
– Să dea Dumnezeu să mă întreacă toţi, cum a zis Moise către Iosua.
După aceea, părintele, fiind tot mai bolnav, a plecat în Elveţia, la Davos, pentru tratament. Au fost clipe grele… a fost o despărţire duioasă. L-am condus la gară şi am plâns cu toţii, cântându-i cântarea Pasăre măiastră a fratelui Tuduscuic.
[Apoi] adunarea a fost condusă de părintele Secaş Gheorghe şi de părintele Neagu Mihail. Iar la redacţie au fost părintele Maior şi fratele Marini. De-acolo de pe patul de suferinţă, [Părintele Iosif] ne scria îndemnuri să mergem înainte şi să luptăm ca nişte ostaşi adevăraţi.
Îmi amintesc de o zi plăcută când a venit şi profesorul Nicolae Mladin, astăzi mitropolitul Ardealului[1], şi a predicat în Piaţa Mare ridicat pe un scaun. A vorbit despre Domnul Iisus.
Îmi mai amintesc despre clipele frumoase când venea la noi Părintele Iosif şi ne bucuram mult împreună. Cu aceste ocazii discutam mult. Eu, fiindu-i mai apropiat sufleteşte, eram chemat de multe ori acasă la părintele, pe Aleea Filozofilor, unde vorbeam mult cu părintele în legătură cu bunul mers la Oastei Domnului.
Nu voi uita niciodată adunarea din 12 septembrie 1937, din Aleea Filozofilor, [la care a participat] şi fanfara din Iugoslavia. Părintele era bolnav în pat. A vorbit fratele Leon Andronic, care a strigat: „Vino, părinte, jos, să te vedem!”. Atunci am mers doi fraţi sus în cameră şi l-am adus pe braţe. Iar când l‑au văzut, fraţii au plâns mult, cu hohot.
Cu fraţii se purta ca un adevărat părinte duhovnicesc, [iar ei] îl iubeau tare mult. Pentru noi, părintele era cum era Moise [pentru poporul său]. Îl iubeam foarte mult. Când predica, plângea toată adunarea.
…Acestea sunt amintiri dragi ale mele despre iubitul meu Părinte Iosif.
[1] Nicolae Mladin a fost mitropolit al Ardealului între anii 1967 şi 1981.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. III
