Meditaţii

ANII ŞI RUGURILE DEZROBIRII

(…) Aşa cum pe toţi, de fapt, ne-a luminat Dumnezeu să înţelegem lucrurile Lui minunate şi sfinte pe care le-a aşezat din veacuri, demult, şi la fiecare dintre ele i-a dat legi peste care nu calcă.

A aşezat timpurile minunate, împărţindu-le în ani. Fiecărui an i-a dat legea lui, i-a dat lucrul lui ce are să-l facă. Şi, în felul acesta, trecem şi noi oamenii pe pământ, prin aceste măreţe şi sfinte planuri ale lui Dumnezeu alcătuite demult. Şi trecem prin ele poate de multe ori nedându-ne seama bine ce ar trebui să înţelegem din ele.

Dacă ne-am uita cu băgare de seamă ce misiune minunată are în fiecare zi soarele, să-şi facă lucrarea lui, trecând peste pământ, [am vedea că] el nu şi-a depăşit niciodată legea pe care i-a dat-o Dumnezeu. În ziua cutare, la ora cutare, în minutul cutare şi-n secunda rânduită de Dumnezeu de la început, a răsărit şi a asfinţit. Niciodată nu s-a grăbit, niciodată n-a întârziat. Îşi duce misiunea minunată şi sfântă pe care a primit-o.

La fel, anul încununat cu anotimpurile minunate. Anotimpurile nu-şi depăşesc niciodată legea sfântă primită de la Dumnezeu. Când vine primăvara, oricât ar fi de mare gheaţa, oricât ar fi de îngheţat pământul, toate se-nmoaie, toate se dezgheaţă, toate încep o nouă viaţă.

Aceste legi minunate şi aceste timpuri, Dumnezeu le-a împărţit de la început, de când a făcut prima zi şi primul an.

Cât de mult am avea noi de învăţat numai de la acestea, dacă le-am privi cu ochi luminaţi şi deschişi, aşa cum pretinde Dumnezeu, de altfel, de la noi, căci şi noi suntem făpturi făcute deosebit de alte făpturi; suntem lucrarea mâinii lui Dumnezeu. Dacă am sta cu băgare de seamă să ne uităm, ne-am putea întreba fiecare de câte ori a răsărit soarele de când noi am venit în lume, pe pământ. Ce am învăţat noi de la răsăritul soarelui? Ce am învăţat noi de la mersul lui minunat, măreţ şi sfânt, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu să-l facă în fiecare zi? Ce am învăţat noi de la căldura lui, ce am învăţat noi de la toate acestea? Am putea spune de multe ori, cu faţa plină de ruşine, că ne-am uitat la el şi a răsărit de-atâtea ori peste noi, şi-a făcut drumul peste viaţa noastră şi peste noi de atâtea ori, dar n-am învăţat nimic de la el. Nu ne-am uitat cu băgare de seamă niciodată la el.

Ce legi minunate şi sfinte am putut învăţa de la toate acestea prin care am trecut şi care au trecut peste noi!

Dacă ne uităm până şi la un animal, dacă ne uităm până la ultimul fir de iarbă, fiecare îşi are legea lui şi, aşa cum au primit-o de-atunci, o tot păstrează cu sfinţenie. Fiecare îşi face sămânţa lui, fiecare îşi dă rodul lui, fiecare nu se amestecă cu altul, fiecare îşi păstrează legea primită din partea lui Dumnezeu. Dar noi, oamenii, noi, lucrarea mâinii Lui… ne uităm la toate şi trăim o viaţă pe pământ fără să învăţăm nimic.

Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu un bunic bătrân care numai câteva zile mai avea şi trebuia să treacă din viaţă. Şi l-am întrebat de multe lucruri de-acestea şi spunea că el nu ştie nimic. Ce durere este pentru oricine trece peste toate acestea şi nu învaţă nimic. Căci toate aceste minunate lucruri ale lui Dumnezeu: şi ziua, şi luna, şi anul – să nu uităm – au misiunea sfântă să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi să spună despre noi toţi, că ne-au văzut pe toţi, tot ce-am făcut.

Să stăm în loc, să ne gândim şi la anul acesta care a trecut. El mai are câteva ceasuri şi trebuie să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi să spună: „Tată, am fost anul 1980. Mi-am isprăvit lucrarea! Am trecut pe pământ şi-Ţi aduc veşti despre oameni”. Ce veste poate duce despre tine, scumpul meu frate şi scumpa mea soră? Ce veste I-ai trimis, pe anul 1980, lui Dumnezeu din partea ta? Ce veste am trimis din partea mea? Cu ce se prezintă anul înaintea lui Dumnezeu să spună ceva despre noi?

Toate acestea ne dau de gândit, fraţilor.

Apoi, [gândind la] toate acestea, aş vrea să trecem la Cuvântul lui Dumnezeu. Printre anii care au trecut peste pământ, Dumnezeu a avut ani şi mai aleşi. Dumnezeu a avut ani şi deosebiţi între anii care au trecut pe pământ. Aduceţi‑vă aminte, că toţi aţi citit, despre scoaterea poporului Israel din robie. Dumnezeu [a trimis] un an important şi interesant; dar trebuia şi un om în anul acela. Şi a găsit şi omul, a găsit şi anul. Omul, cu toţii ştim că a fost omul lui Dumnezeu, Moise. În pustie şi dincolo de pustie a trebuit să-l ducă pe Moise cu turma, ca să Se poată arăta lui. [Poate vă întrebaţi]: „Dar ce vrei să spui prin asta sau ce să scoatem din asta?”, că toţi ştiţi, toţi am citit cum S-a arătat Dumnezeu lui Moise. S-a arătat în flacăra unui rug. Rugul ardea, dar nu se mistuia. Şi din mijlocul focului vorbea un Cuvânt. Era Cuvântul lui Dumnezeu. Prima dată i S-a arătat lui, [spunându-i] ce are să facă. Şi apoi, dacă l-a înţeles şi [l-a ascultat] i-a spus de ce trebuinţă ar fi el pentru Dumnezeu şi ce lucru are Dumnezeu să facă cu el.

Am vrea să trecem de-aici, că e un fapt vechi, dar e un lucru al lui Dumnezeu. Acest rug a ars mereu înaintea poporului Israel. Cuvântul lui Dumnezeu din el mereu îi striga:

– Afară din robie!

– Ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru, le spunea Moise după aceea.

– Ce glas să ascultăm?

– Glasul Domnului Dumnezeu! El este cu noi. El mi-a apărut în rug. Şi de-atunci arde rugul şi glasul nu mai tace.

După aceea, când lucrurile s-au învechit, Dumnezeu a mai adus un an minunat şi a mai adus încă un rug să ardă pe pământ. Dar acest rug a fost mai deosebit şi mai minunat. Acest rug a fost pus pe vârful Golgotei. Ardea dragostea lui Dumnezeu pe vârful Golgotei, strigând cât putea: „Iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. Acest rug a ars mereu şi nu s-a mistuit, şi nu se mistuie. Arde şi nu se mistuie. Atâtea mâini s-au întins să-l stingă, dar el arde cu mai multă putere. Cu cât duşmanii s-au înmulţit, cu atât rugul a ars cu mai multă putere.

Şi aş vrea, scumpii mei fraţi şi surori, să ajungem şi la noi, cu aceasta.

În anul 1923, Dumnezeu a adus şi în ţara noastră acest rug şi l-a aprins grozav. De-atunci rugul arde şi nu se mistuie. Din mijlocul acestui rug, din mijlocul acestei Lucrări, Dumnezeu Şi-a ales un om, Şi-a găsit un om cu mare greutate. Dar să nu uităm că Dumnezeu, cel de care vrea să Se folosească, prima dată îl pregăteşte, că altfel nu Se poate folosi de el. A început să strige din mijlocul acestui rug arzând un glas minunat şi scump, şi sfânt: „Iisus Biruitorul, El vă cheamă! Pe El să-L urmaţi, pe El să-L ascultaţi!”. A ars şi arde mereu acest rug, dar nu uităm nici unii că, datorită glasului care mereu a strigat şi strigă, ne vedem noi feţele în felul cum le vedem… În Numele şi meritul lui Iisus cel Biruitor, al Domnului Iisus cel Răstignit, suntem noi aici. Altfel nu ne-am fi văzut în felul acesta. Altfel am fi şi noi poate în alte locuri, în care trăiam odinioară după felul mersului veacului acestuia şi după felul lumii. [Suntem aici] datorită acestui rug minunat ce arde mereu. Şi glasul lui Dumnezeu strigă din mijlocul focului prin cineva: „Vă doreşte Iisus cel Răstignit! Vă iubeşte Iisus cel Răstignit! Vă aşteaptă Iisus cel Răstignit!”. Nu este biruinţă fără de El, fraţii mei scumpi. Nu uităm cuvântul pe care ni l-a spus cu atâta foc şi cu atâta dulceaţă: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic! După cum mlădiţa tăiată de la butuc nu poate să aducă roadă, tot aşa şi voi, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Iar ucenicilor, ca despărţire, le spune: „Iată, Eu rămân cu voi până la sfârşitul veacurilor”.

Scumpul meu frate, iubita mea soră în Domnul! Pentru noi cât de adevărat este cuvântul acesta, că „a rămas cu noi”? Anul care a trecut din viaţa noastră se prezintă înaintea lui Dumnezeu, să spună el despre noi cât am rămas cu El.

Dorinţa sufletului meu care a ars de dor să se întâlnească în seara asta cu voi cu toţi, n-aş vrea să fie alta, decât asta singură: să ştiu că toţi Îl aveţi pe El; să ştiu că toţi trăiţi cu El; să ştiu că toţi veţi muri cu El. Şi atunci fericirea voastră este sigură. Altfel nu se poate, nu este biruinţă.

Bunul Dumnezeu, Care a lucrat în viaţa noastră în chip minunat şi sfânt, cum noi n-am gândit niciodată poate, să facă, pe anul viitor, să [dăm] mai bune mărturii; nu prin cuvânt, ci prin viaţă şi fapta trăită după voia lui Dumnezeu, ca dincolo, în veşnicie, să ne putem vedea feţele cu toţii, bucurându-ne fără sfârşit. Amin.

Din vorbirea fratelui Vasile Câmpean (Ogruţan) de la o adunare din Bihor – revelion 1981

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 / vol. VI