Aşa spuneau doctorii la începutul anului 1938, că Părintele Iosif mai avea nevoie de încă o operaţie. Dar inima îi era foarte slăbită, fapt constatat şi confirmat de către toţi medicii.
Factură de la Spitalul «Martin Luther» din Sibiu, din data de 15 ian. 1938
Era gata însă să se supună tuturor indicaţiilor medicale, socotindu-le voia Domnului, ca venite să-l păstreze încă şi să-l ţină-n „lupta sfântă“ până ce „Marele său Comandant“, Iisus Hristos cel Răstignit, îl va strămuta de pe „crucea lui“ în braţele Sale, după cum se ruga şi el. Şi clipa plecării lui se apropia cu paşi grăbiţi, încât, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, ar fi putut să zică şi el: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel Drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (II Tim. 4, 7-8).
Cu trei zile înaintea morţii, a scris ultimul său articol, „Oaia săracului de la II Samuel capitolul 12“, care a fost publicat în «Glasul Dreptăţii».
Sfârşit de boli, suferinţe şi necazuri, Părintele Iosif a trecut la Domnul în ziua de 12 februarie 1938, de la locuinţa sa din Sibiu, str. Aleea Filozofilor, nr. 18.
Sărbătoarea îndoliată a înmormântării Părintelui Iosif a izvorât atâtea lacrimi din ochii fraţilor, încât el ar fi putut fi scăldat în ele, aşa după cum a fost înveşmântat necontenit în iubirea inimilor lor, duioasă, caldă, sinceră şi eternă el, cel dezveşmântat de haina preoţească pe care i-au luat-o nefraţii.
Un singur preot i-a făcut prohodul şi un singur clopot a tras după el o singură dată, de la o singură biserică, acompaniat de corul miliardelor de îngeri, împreună cu glasurile celor o sută de mii de fraţi ostaşi.
Iar fratele Traian Dorz aduce o a doua mărturie:
2. PLÂNG OCHII TĂI, PĂRINTE
Scumpul nostru Neemia
Scumpul meu Părinte Iosif
care te-ai nălţat în slavă,
a trecut sub greul crucii,
biata-ţi inimă bolnavă.
Şi te-ai stins ca o lumină
pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă;
mare-a fost iubirea noastră
ce pe veci de veci ne leagă!
Mare mi-e durerea astăzi,
când te duci pentru vecie
şi ne laşi în luptă singuri,
scumpul nostru Neemie…
Azi ne laşi pe umeri nouă
toate crucile şi spinii;
– apăsaţi de greutate
plângem: Dorz şi cu Marini,
„calfele“ ce-n vremuri grele
şi-n prigoane-au fost cu tine,
sprijinindu-te-n slăbie,
mângâindu-te-n suspine.
Copilaşii tăi, părinte,
care nu-şi vândură dreptul
pentru nici un blid de linte,
sprijinind a tale braţe
ridicate spre Tărie,
n-au trădat această cauză,
n-au fugit de datorie!
Lângă tine-au fost în lupte,
în durere şi-n urgie,
– scumpul nostru Neemie!
Astăzi plângem! Şi vom plânge
viaţa noastră-ntreagă încă;
e atât de dureroasă
rana asta şi adâncă!
E atât de mare preţul
care-l pierdem azi cu tine,
că nici lacrimi pentru dânsul
n-avem câte se cuvine.
Plâng, părinte, copilaşii
împrejurul tău grămadă,
căci te duci şi ştiu că-n lume
faţa n-au să ţi-o mai vadă.
Lângă jertfa ta deplină,
ne legăm pentru vecie
să păşim pe calea crucii
ne-ncetat, la datorie!
Şi că nu ne vom abate
nici un pas în altă parte,
ci vom ţine sus Cuvântul
şi-L vom duce mai departe.
Că vom spune adevărul
până-n temniţi şi-n morminte –
adevărul pentru care
ai căzut luptând, părinte.
Vom avea naintea noastră
pildă vie jertfa-ţi mare
şi credinţa ce-ai avut-o
până-n clipa de plecare!
Şi vom ţine-n noaptea lumii
mai aprinsă-a ta lumină,
toţi pierduţii, toţi sărmanii
să o vadă şi să vină.
Sus pe Golgota să plângă
lângă Jertfa cea mai mare
ce s-a dat pentru scăparea
lumii-ntregi de la pierzare.
Vor veni atâtea vânturi
şi furtuni şi mai haine
ca să stingă lumânarea
pusă-n sfeşnic să lumine;
vor veni oştiri duşmane
să răpească şi să rumpă,
să arunce-n praf şi-n tină
amintirea ta cea scumpă!
– Dar, ca să ajungă-acolo,
se va cere, înainte,
ca să treacă peste-a noastre
a amânduror morminte!
Vom fi gata fără frică
să murim în orice vreme
pentru marea biruinţă
a nădejdilor supreme.
……………………………..
Plâng la căpătâi, părinte,
„calfele“ ce-au stat în casă
şi-au lucrat mereu cu tine
ani întregi pe-aceeaşi masă,
„calfele“ ce-au stat cu tine
nopţi de lucru nedormite,
„martorii“ lucrării tale
şi-ai durerii negândite.
Nu uita durerea noastră,
lacrimile noastre multe,
roagă-L pururea pe Domnul
ruga noastră s-o asculte,
să ne fie loc de sprijin
când ne vor lovi străinii…
Plâng copiii tăi, părinte…
Traian Dorz şi Ioan Marini.
Această poezie, „Plâng copiii tăi, părinte“, această poezie-legământ, a fost compusă şi rostită lângă sicriul Părintelui Iosif de către însăşi „calfa“ sa iubită, fratele Traian Dorz.
Înmormântarea părintelui a avut loc în ziua de 15 februarie 1938.
Poate că, dacă nici în 15 februarie 1938 nu i-ar fi smuls haina preoţească de pe puţinul lut ce-i mai rămăsese, nu ar mai fi venit nici „bunăvoinţa“ mitropolitului Nicolae Bălan să dezlege limba unui clopot şi pe cea a protopopului Cioran. Şi până azi ar fi rămas mute şi glasul clopotului şi cel al protopopului.
Iar îngerii lui Dumnezeu ar fi fost nevoiţi să-i răpească şi să-i ducă în cer nu numai sufletul, ci şi trupul Părintelui Iosif…
