Catehism

APOCALIPSA – CARTEA DUHULUI

Drd. Sebastian Serdaru

Din Epistola către Efeseni aflăm că „Dumnezeu ne-a făcut cunoscută taina voii Sale, după bunăvoinţa Sa, pe care şi-a propus-o în Sine de mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor ca să recapituleze toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (1, 9-10). Iconomia divină reprezintă luarea hotărârii divine, mai înainte de crearea lumii, de a recapitula toate în Hristos, adică planul dumnezeiesc de mântuire a lumii. Este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Născătoarei, glas IV), „iconomia tainei celei din veci ascunsă în Dumnezeu care a făcut toate (Ef. 3, 9). „Termenul οίκονομία exprimă noţiunea de intenţie divină cu privire la lume, acţiunea ei largă în lume, prin Biserică, Pronia divină, întruparea Mântuitorului, orice faptă mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, de la întrupare până la înălţarea Lui la ceruri”1 .

„Biblia este prezenţa Lui Dumnezeu în lume”2 . Dacă Scriptura este privită din această perspectivă ea capătă un sens liturgic. „Tot ceea ce se petrece nu este decât istorie a unei liturgizări progresive a cosmosului; iar Sfânta Scriptură este „relatarea” acestei liturgizări”3 . Întreaga lucrare a Lui Dumnezeu în lume este una liturgică, iar Scriptura este înscrierea acestei lucrări.

Apocalipsa este cartea care ne dezvăluie sensul şi împlinirea timpului. Dacă în Cartea Facerii citim despre crearea lumii şi despre planul pe care Dumnezeu îl are cu omenirea, în Apocalipsă ne este dezvăluită împlinirea acestei Iconomii a lui Dumnezeu. „Dumnezeu, trimiţându-şi Duhul, Se împlineşte pe Sine prin împlinirea planului Său. Iată încheierea Iconomiei dumnezeieşti pe care o vedem lucrând ca liturgizare progresivă până la rodul suprem al Liturghiei care este Duhul Însuşi ca Plinitor al Liturghiei totale”4 . Apocalipsa completează şi continuă mesajul doctrinal al celei de-a patra Evanghelii în aceeaşi manieră în care Faptele Apostolilor completează cea de-a treia Evanghelie5 . Aşa cum în Cartea Faptelor se vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt asupra Bisericii, la fel, despre Apocalipsă aflăm că este Cartea în care Duhul vorbeşte Bisericii (Ap. 2, 7).

Apocalipsa e Cartea Duhului, dacă ştim să o descifrăm, cartea în care Duhul vorbeşte Bisericii (Ap. 2, 7). „Numai Duhul poate ridica vălul pentru a ne face să descoperim ceea ce stă dincolo de văl (acel „dincolo” de simpla prezenţă imediată, precum de pildă aparenţa literală a Scripturii), altfel spus să descifrăm în lumina Lui Dumnezeu tot ceea ce există. A pătrunde dincolo de vizibilul literei în invizibil, a vedea nevăzutul văzutului. A fi în Duh înseamnă a înţelege cu adevărat, a citi simbolurile (nu doar literele). Când citim litera textului înţelegem sensul imediat folosindu-ne facultăţile de cunoaştere şi de viziune mentală, intelectuală. Dar ne este oferită şi o altfel de viziune şi ea ne permite să trecem în nevăzutul simbolului, iar Marele Revelator de simboluri este atunci Sfântul Duh”6 .

Sfântul Ioan vorbeşte despre Duhul Sfânt în două feluri: cel mai adesea foloseşte singularul „Duh”, aşa cum facem şi noi, dar uneori vorbeşte despre „cele şapte duhuri”, ca expresie a plinătăţii şi atotpătrunderii Duhului Sfânt. Ioan pare să fi avut o teologie treimică dezvoltată şi explicită pentru un stadiu atât de timpuriu al gândirii creştine.7

Comunitatea eclezială interpretează istoria

Apocalipsa este, de asemenea, o carte prin excelenţă liturgică. „Cartea Apocalipsei cuprinde pe paginile ei mai multe elemente liturgice (imnuri, rugăciuni şi mărturisiri de credinţă) decât oricare altă scriere  din Noul Testament”8 . Acest fapt i-a făcut pe unii exegeţi să sugereze că liturghiile pascale din primul secol au constituit modelul pentru elementele liturgice din Apocalipsă.

„Comunitatea eclezială, situată în desfăşurarea liniară a istoriei, a mântuirii între acel „deja” şi „încă nu”, se plasează, înainte de toate, într-o stare de purificare interioară, supunându-se judecăţii cuvântului Lui Hristos. În această situaţie de purificare realizată va fi în măsură să înţeleagă, printr-o reflecţie de tip sapienţial realizată într-un context liturgic, ora sa în raport cu forţele externe ostile şi să acţioneze în consecinţă.”9

O temă fundamentală a cărţii Apocalipsei o reprezintă Biserica, mai ales în dimensiunea sa de comunitate eclezială, liturgică. Conştientă de iubirea pe care Hristos i-o poartă, Biserica – Mireasa Sa, îşi exprimă emoţia în termeni de recunoştinţă: Lui, care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre prin sângele Său, fie slava şi puterea în veci! (1, 5b). „Angajarea de a descifra mesajul complex al Duhului a făcut comunitatea să descopere acea sacramentalitate care se realizează în mijlocul său, chiar în cadrul adunării liturgice. Dar cum va trebui să se comporte grupul purificat şi exercitat să asculte Duhul? Perspectivele noi de reînnoire interioară, concluziile operative care s-au format treptat sunt garantate de un anumit contact cu Duhul. Astfel, vom privi la viaţa concretă sub o lumină nouă. Duhul ne aduce lumina Lui Hristos. Această angajare de a ţine mesajul Duhului ne pune în contact cu Hristos care va veni: Iată, Eu vin curând! (22, 7).

Mesajul Apocalipsei se referă chiar şi la noi: ne ajută să înţelegem situaţia noastră actuală de Biserică adunată în jurul Lui Hristos. Şi cine este Hristos pentru noi, Biserica? Este originea noastră istorică: suntem noi cei din Noul Testament, continuarea mărită a poporului Lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care găsise în David un punct de referinţă fundamental. Iisus este fiul dar şi rădăcina lui David: Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa (22, 16). Dar Iisus este, mai ales, viitorul nostru. Suntem încă în semiîntunericul de dimineaţă: ziua plină va fi realizarea Lui Hristos în toate şi în toţi. Până atunci însă noi, Biserica, trăim în prezentul nostru istoric: adunarea eclezială ştie că-L iubeşte pe Hristos, dar se descoperă încă pe drum; ar vrea să iubească mai bine şi mai mult. Prezenţa Sa devine pentru ea o aspiraţie tensionată: îl doreşte, îl vrea şi se simte animată în acest chin de iubire, de însuşi Duhul: Duhul şi Mireasa zic: Vino! (22, 17)”.10

Citită astfel, Apocalipsa se prezintă ca un adevărat tratat de mistică creştină. După ce Ioan se adresează Bisericii, o anunţă că profeţia pe care i-o aduce este una deosebită: fericit cel ce ascultă cuvintele proorociei acesteia! (1, 3), căci a primit-o în zi de duminică pe când era în duh (1, 10). Amintind Bisericii, Mireasa Lui Hristos, că Mirele ei, Mielul înjunghiat care stă drept, biruitor prin Înviere, este stăpânul timpului şi sensul istoriei: Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine (1, 4), amintindu-i că prin sângele Lui întreaga Biserică a fost purificată, Ioan, nu face decât să înveţe Bisericile să asculte glasul Duhului. Dacă vom arunca o privire asupra hristologiei Sfântului Ioan dezvoltată în Evanghelie şi în Epistolele sale, vom înţelege mai bine eshatologia prezentată în Apocalipsă. Vorbind despre lucrarea Mângâietorului, Hristos spune: Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (In. 15, 26); Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă. Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi (In. 14, 16-18). Iar în Apocalipsă Duhul şi mireasa zic: Vino! (22, 17); Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (22, 20).

Devenit una dintre expresiile preferate de mistica creştină, Mireasa Lui Hristos, este un apelativ dat atât Bisericii cât şi sufletului creştinului, fiind prezent şi în Cântarea Cântărilor. Mistica îl foloseşte referindu-se la unirea tainică cu Mirele Hristos, transfigurarea harică a omului, îndumnezeirea lui, la care ajunge prin procesul de purificare ascetică11. Dar iluminarea despre care vorbeşte mistica ortodoxă, venirea Duhului în sufletul creştinului aduce cu sine venirea Lui Hristos: Voi veni la voi! (In. 14, 18). „Cuvântul Lui Dumnezeu revarsă şi transmite Duhul Sfânt, dar şi invers, Cuvântul este revărsat şi transmis de către Duhul. Acesta însufleţeşte Cuvântul, Îl întrupează în om, făcându-l pe om în stare să primească Cuvântul, deşteptându-i auzul să Îl asculte şi să I se supună. Avem astfel un sens de relaţie, de slujire reciprocă a Cuvântului şi a Duhului în sânul făpturii”.12

Tot acest freamăt de aşteptare despre care vorbeşte Apocalipsa face parte din însăşi fiinţa lăuntrică a Bisericii. Chiar dacă se află încă sub păcat, Biserica aşteaptă biruinţa finală a lui Hristos asupra răului, biruinţă simbolizată de figura Mielului care, deşi înjunghiat, stă totuşi drept, în picioare (Ap. 5, 6). Dar aşteptarea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu este deja o anticipare, o vestire încă de pe acum, a venirii lui Hristos în mijlocul nostru prin coborârea Duhului. Liturghia Bisericii este în acelaşi timp o anticipare dar şi o garanţie a ospăţului eshatologic: „Căci ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest potir, vestiţi moartea Domnului, până când va veni” (1 Cor. 11, 26). „Hristos devine dintr-o dată punctul în care converg toate liniile: misticul cu sacramentalul, personalul şi eclezialul, lumea noastră cu cea cerească şi Dumnezeu cu omul, prin harul Său divin”13.

De aceea, Apocalipsa prezintă în continuare lucrarea cerească a lui Hristos, Liturghia cerească pe care, după Înălţarea Sa la cer şi aşezarea de-a dreapta Tatălui, o aduce pentru noi şi în locul nostru. Roada acestei Liturghii cereşti a lui Hristos este Cincizecimea: revărsarea Duhului. „Duhul Sfânt este în Hristos Duhul Tatălui, Cel care Îl pătrunde pe Iisus, care-L duce în pustie, întărindu-L totodată spre a mărturisi Cuvântul Evangheliei. Iisus este pătruns de Duh, I Se supune, în Duhul vorbeşte, făptuieşte, învaţă, Se roagă, vindecă, alungă demonii, în Duhul Se aduce ca jertfă, Se sfinţeşte. Dăruindu-i viaţa, Iisus dăruieşte Duhul Însuşi, care se află în El. În sfârşit, împărtăşirea credincioşilor de Duhul decurge din preaslăvirea lui Iisus, este chiar semnul acesteia, chezăşia şi rodul. Cincizecimea istorică, perpetuată în taine, apare astfel drept scopul, ţelul ultim al Iconomiei dumnezeieşti în lume. Darul Cincizecimii este astfel împlinirea necesară a tainei pascale”.14 Apocalipsa ne spune: Am văzut stând un Miel (5, 6). Aceasta e starea liturgică a lui Hristos, situaţia liturgică esenţială, totală, a lui Hristos – Mielul drept, înviat şi înjunghiat. Liturghia cerească e cea care ne dăruieşte Cincizecimea. Dumnezeu, trimiţându-şi Duhul, împlinete planul Său. Iată încheierea Iconomiei dumnezeieşti pe care o vedem lucrând ca liturgizare progresivă până la rodul suprem al Liturghiei care este Duhul Însuşi ca Plinitor al Liturghiei totale.15

Pogorârea Duhului este împlinirea Revelaţiei. Prin El putem vedea nevăzutul lui Dumnezeu; El este nevăzutul lui Dumnezeu. Duhul este pecetea teologiei, prin darul Său, creatura devine ea însăşi văzătoare: poate vedea nevăzutul, deci El face posibilă viziunea Dumnezeului – Treime.16 După Cincizecime, Hristos este Cel care mijloceşte de la Tatăl venirea Duhului Sfânt. Cincizecimea inaugurează timpul cel nou, acela al Duhului Sfânt, şi în El, pe acela al prezenţei liturgice a lui Hristos înălţat cu trupul de-a dreapta Tatălui. „Iată de ce în iconomia mântuirii şi în timpul Bisericii, prezenţa Duhului Sfânt în lume este întotdeauna o plinire, o pregătire, o pedagogie, o cateheză, o zămislire necontenită a chipului lui Hristos, o reactualizare sacramentală a prezenţei Domnului înălţat”.17 „Iisus S-a jertfit pe Golgota, dar sângele şi l-a oferit, ca Preot, în Cortul ceresc. Golgota se raportează la istorie, Altarul ceresc este în afara timpului şi în afara spaţiului. Aceeaşi corelare care există între moartea lui Hristos pe Golgota, în timp, şi jertfa Sa în Cortul ceresc, în afara timpului, trebuie afirmată şi între jertfa cerească şi euharistiile altarelor pământeşti”18. Aspectul pământesc al Jertfei lui Hristos este comemorat în Liturghie (jertfa de pe Cruce şi Învierea), însă aspectul ceresc nu poate fi comemorat, el fiind în afara timpului. „Nefiind situat în trecut, aspectul ceresc al Jertfei lui Hristos, nu poate fi decât obiectul unei invocări, al unei „epicleze” adresate Tatălui ceresc, în care Biserica se alătură mijlocirii sacerdotale a lui Hristos şi roagă pe Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt peste daruri şi peste credincioşi. Epicleza, invocarea Sfântului Duh, îşi are corespondentul, deci, în istoria evanghelică a perioadei de zece zile dintre Înălţare şi Cincizecime, când Apostolii erau adunaţi în templu (Lc. 24, 53) şi în „încăperea de sus” (Fp. 1, 13), aşteptând cu bucurie venirea Mângâietorului făgăduit lor de Hristos”19.

Cartea Apocalipsei trebuie înţeleasă în contextul dramaticei experienţe a celor şapte Biserici din Asia (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea), păstorite de Apostolul Ioan, care spre sfârşitul secolului I au avut de înfruntat dificultăţi mari – persecuţii şi tensiuni chiar şi din interior – în mărturia pe care au dat-o pentru Hristos. Acestor Biserici, Ioan, li se adresează arătând o vie sensibilitate pastorală în relaţiile cu creştinii persecutaţi, pe care îi îndeamnă să rămână tari în credinţă şi să nu se ia după lumea păgână, atât de puternică20. Cele şapte biserici din Asia exprimă, în virtutea simbolismului numărului şapte, Biserica în totalitatea sa.

„Plecând de la moartea şi învierea lui Hristos, scopul cărţii Apocalipsa îl reprezintă în definitiv dezvăluirea sensului istoriei umane. Prima şi fundamentala viziune a lui Ioan, de fapt, este figura Mielului care, deşi înjunghiat, stă totuşi drept, în picioare (5, 6), aşezat în mijlocul tronului pe care stă deja Dumnezeu Însuşi. Prin aceasta, Sfântul Ioan, vrea să ne spună două lucruri: mai întâi că Iisus, deşi răstignit, în loc să fie prăbuşit la pământ stă în mod paradoxal foarte ferm pe picioarele Sale, întrucât prin Înviere a învins definitiv moartea; al doilea lucru este că Iisus, prin moartea şi învierea Sa, a devenit pe deplin părtaş la puterea împărătească şi mântuitoare a Tatălui. Aceasta este viziunea fundamentală. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe acest pământ este un Miel fără apărare, rănit, mort. Şi totuşi stă drept, în picioare în faţa tronului lui Dumnezeu, şi este părtaş la puterea divină. El ţine în mână istoria lumii”21.

„Hristos reprezintă dezvăluirea scopului divin, El guvernând istoria înlăuntrul istoriei” (Niebuhr). În acest fel, vizionarul din Patmos, vrea să ne spună: aveţi încredere în Hristos, nu vă temeţi de puterile vrăjmaşe, de persecuţie! Mielul înjunghiat şi ucis învinge! Urmaţi-L pe Mielul Hristos, alegeţi calea Sa! Chiar dacă în această lume este doar un Miel care pare neputincios, El este Biruitorul!22 Scopul întregii creaţii a fost revelat în Taina Întrupării Mântuitorului: „Miezul istoriei, coloana ei vertebrală, tâlcul ei, se concentrează în succesiunea de evenimente în mijlocul cărora e Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Celui Viu” (A. Mironescu). De la Iisus încoace, istoria a intrat pe un făgaş linear, rostul ei fiind de a da omenirii răgazul să se mântuiască. Este un timp suspendat de eternitate.23

În Apocalipsă, Mielul deschide o carte care mai înainte fusese închisă cu şapte sigilii pe care nimeni nu le putea desface. „Ioan este prezentat de-a dreptul plângând, pentru că nu se găsea nimeni demn să deschidă cartea şi să o citească (5, 4).

Istoria rămâne indescifrabilă, de neînţeles. Nimeni nu o poate citi. Poate că acest plâns al lui Ioan în faţa misterului istoriei, atât de întunecat, exprimă descumpănirea Bisericilor asiatice datorată tăcerii lui Dumnezeu în faţa persecuţiilor la care erau expuse în acel moment. Este o dezamăgire în care poate foarte bine să se reflecte năucirea noastră în faţa marilor greutăţi, neînţelegeri şi ostilităţi pe care şi astăzi Biserica le îndură în diferite părţi ale lumii”24.

Şi totuşi, numai Mielul jertfit poate să deschidă cartea sigilată şi să-i descopere conţinutul, să dea sens acestei istorii adesea atât de absurdă în aparenţă, dar care lasă să transpară superioara cârmuire a evenimentelor de către Dumnezeu. „Tocmai acesta este sensul marilor catastrofe istorice şi cosmice: de a fi o chemare violentă adresată unei omeniri care tinde să fie autosuficientă şi să-şi uite condiţia creată. Marile flageluri istorice sunt o trecere a lui Dumnezeu care smulge omenirea din vanitatea ei şi o aruncă în uimire. Catastrofele istorice sunt această chemare la pocăinţă cât mai este timp” (Jean Daniélou). Tot acest limbaj deosebit de plastic, de care se foloseşte Ioan Teologul, are ca scop tocmai oferirea acestei mângâieri.

În centrul viziunilor pe care Apocalipsa le prezintă se află acelea foarte semnificative cu Femeia care naşte un Fiu şi este ameninţată de Fiară. Această Femeie reprezintă Biserica sfântă care în toate timpurile, în mare durere, Îl naşte pe Hristos iar şi iar. Iată marea profeţie a acestei Cărţi, care ne dă încredere: Femeia care suferă în istorie, Biserica persecutată, la sfârşit apare ca o Mireasă minunată, figură a noului Ierusalim unde nu mai sunt lacrimi şi plâns, imagine a lumii transformate, a noii lumi a cărei lumină este Dumnezeu Însuşi, al cărei luminător este Mielul25.

Şi totuşi, deşi descrie chipul întunecat al istoriei prin referinţele la durere, necazuri şi plâns, Apocalipsa, lasă să se întrevadă chipul luminos al istoriei prin cântările de slavă care o străbat. Astfel, citim despre o mulţime care cântă: Aliluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul, împărăţeşte. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit (19, 6-7). Avem de-a face aici cu tipicul paradox creştin, potrivit căruia suferinţa nu mai are ultimul cuvânt, ci este văzută ca punct de trecere spre fericire, sau chiar mai mult, suferinţa însăşi este pătrunsă în mod tainic de bucuria care izvorăşte din speranţă. Tocmai de aceea Ioan, vizionarul din Patmos, îşi poate încheia cartea cu o ultimă năzuinţă, fremătând de aşteptare: Vino, Doamne Iisuse! (22, 20).

Echivalenţa dintre hristologia şi eshatologia ioanică

După toate acestea putem înţelege în ce fel există o continuitate şi o completare între Evanghelia a patra şi Apocalipsă: între hristologia şi eshatologia ioanică există o legătură foarte intimă. Pentru Sfântul Ioan Teologul, slava lui Hristos s-a arătat cu adevărat pe cruce. Înălţarea Fiului Omului pe cruce constituie punctul începerii preaslăvirii Sale: „Când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (In. 12, 32), temă prezentă şi la profetul Isaia: „Iată că Sluga Mea va propăşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va înălţa pe culmile slavei!” (Is. 52, 13). După cum am văzut mai sus, tema preaslăvirii lui Hristos din Evanghelia a patra este preluată de Apocalipsă care Îl descrie pe Hristos – Mielul însângerat care, deşi răstignit, în loc să fie prăbuşit la pământ stă în mod paradoxal foarte ferm pe picioarele Sale, întrucât prin Înviere a învins definitiv moartea.

Cu toate că în evangheliile sinoptice Ioan Apostolul este amintit în grupul celor trei ucenici pe care Iisus i-a luat cu Sine în momentul Schimbării la Faţă sau în Grădina Ghetsimani, în Evanghelia pe care acesta a scris-o nu aminteşte nimic despre aceste două episoade. Exegeţii au văzut în capitolul 12 din Ioan o aluzie la cele două momente, dar prezentate în maniera ioanică: în timp ce la sinoptici agonia lui Iisus din Grădina Ghetsimani se opune total Transfigurării, declaraţia cerească din Ioan: „Atunci a venit glas din cer: L-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi!” (12, 28), trimite la declaraţia cerească de la Transfigurare: „Un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi!” (Mc. 9, 7). Pentru Ioan acesta este un anunţ al viitoarei preaslăviri a lui Hristos pe cruce şi acest mod de a percepe lucrurile a fost preluat de tradiţia răsăriteană care a văzut în momentul Transfigurării slava de pe cruce a lui Hristos.

Momentul Transfigurării şi cel al dramei din Ghetsimani coincid la Ioan (12, 27-29), sunt semnele sosirii „ceasului lui Iisus”. Sinopticii vorbesc despre o lungă rugăciune nocturnă şi despre o luptă sfâşietoare a lui Hristos, cu doar trei ucenici martori, stând mai la depărtare, în timp ce la Ioan momentul se petrece ziua, mulţimile Îl înconjoară şi cerul îi răspunde.

Pentru Sfântul Ioan Evanghelistul, „ceasul lui Iisus”, ceasul preaslăvirii Lui, este legat de moartea Sa, dar totodată este şi momentul în care Iisus „îi atrage pe toţi la El” (In. 12, 32), fără distincţie de rasă sau naţionalitate.26 Versetele 20-22 ale capitolului 12 fac lumină asupra modului în care este înţeleasă universalitatea jertfei lui Hristos de către autorul Evangheliei a IV-a: „Şi erau nişte elini, din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare” (12, 20). Aceştia voiau o intrare religioasă la Iisus27, căci pentru o curiozitate materială Îl puteau vedea mergând prin mulţimi.

Hristos le răspunde grecilor vorbind despre ceasul Său, căci intervenţia lor coincide cu realizarea planului Său: mântuirea întregii omeniri.28 Hristos le spune grecilor pilda bobului de grâu care „aduce rod mult”. Pentru misterele greceşti de la Eleusis, spicul de grâu joacă un rol important în reprezentarea ciclului anual al morţii şi învierii naturii: dar nu erau greci cei cărora Iisus li se adresează aici?29 Pilda bobului de grâu are echivalenţă, de asemenea, cu pilda marelui copac din Daniel 4, 7-9, care „avea roade multe şi toate vieţuitoarele se hrăneau din el”.30 Rodul din belşug al bobului de grâu din Ioan, se aseamănă copacului din Daniel, în care vin păsările cerului să-şi facă cuiburi şi reprezintă comunitatea mesianică în care păgânii vor putea intra (aici grecii veniţi să-L vadă), prefigurată de acel copac.

În sinoptici, pilda marelui copac din Daniel îşi găseşte echivalentul în pilda grăuntelui de muştar, cea mai mică sămânţă, care va ajunge cel mai mare copac. Descoperim astfel un paralelism încântător între ceea ce sinopticii spun despre Împărăţia lui Dumnezeu şi ceea ce Ioan afirmă despre Iisus: El este însăşi Împărăţia lui Dumnezeu (Origen).

1. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura ortodoxă despre Iconomia dumnezeiască şi Iconomia bisericească, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 15.
2. Octavian Florescu, Kairoi sau Roadele timpului, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 42.
3. André Scrima, Biserica liturgică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 27

4. Ibidem, p. 31.
5. Feuillet A., L’Agonie de Ghethsémani. Enquete exégétique et théologique, Paris, Edit. Gabalda et Cie, 1977, p. 162.
6. André Scrima, op.cit., p. 290.
7. William Riley, Aventura spirituală a Apocalipsului, Ed. Arhiep. R-C, Bucureşti, 2000, p. 19.

8. Daniel G. Reid, Dicţionarul Noului Testament, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 33.
9. Ugo Vanni, Apocalipsul, Ed. Sapientia, Iaşi, 2009, p. 25.

10. Ugo Vanni, op.cit., pp. 166-169.
11. Ioan Gh. Savin, Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1996, p. 133.

12. Boris Bobrinskov, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 17.
13. Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa Lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 99.
14. Ibidem, p. 107.

15. André Scrima, op. cit., p. 31.
16. Ibidem, p. 306.
17. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 108.
18. Mgr. Cassien, Le Christ et la première génération chrétienne, Paris, 1950, p. 272, cf. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 79.
19. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 79.

20. J. A. Ratzinger, Apostolii şi primii discipoli ai lui Hristos. La originile Bisericii, Ed. ARCB, Bucureşti, 2009, p. 63.
21. Ibidem, p. 63.
22. Ibidem, p. 63.
23. Octavian Florescu, Kairoi sau Roadele timpului, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 37.

24. J. A. Ratzinger, op.cit., p. 64.
25. Ibidem, p. 64.

26. Feuillet, op.cit., p. 163.
27. L. Morris, Commentary on the Gospel of John, Grand Rapids, 1971, p. 592.
28. Feuillet, op.cit., p. 164.
29. Ibidem, op.cit., p. 165.
30. R.C. Brown, The Gospel according to John, vol. I (I-XII), New York, 1966, pp. 472-473.

sursa: BISERICA ORTODOXÃ / Revista Sfintei Episcopii a Alexandriei şi Teleormanului / ANUL XIII, NR. 2 / Iulie – Decembrie / Editura Cartea Ortodoxă / Alexandria 2011