De-a lungul veacurilor, au existat diverse examene prin care au trecut oamenii lui Dumnezeu, începând cu cei din Vechiul Testament, apoi continuând cu creştinii din epoca primară, sfinţii mucenici care şi-au dat viaţa lui Hristos. Şi, până astăzi, acest şir nu s-a întrerupt.
Oastea Domnului a trecut şi ea prin multe încercări şi examene, aşa cum reiese din scrierile înaintaşilor noştri, dar, cu toate acestea, şi-a dovedit maturitatea în luptele duse până acum, demonstrând, pentru cine mai are ochi de văzut şi urechi de auzit, că este un braţ viguros şi încercat al Bisericii Neamului în care ne-am născut şi trăim şi în care avem nădejdea mântuirii şi a alesei Învieri.
În contextul actual, în care mulţime de oameni sunt încercaţi de noua epidemie, este mare nevoie de rugăciune şi de ajutorare frăţească, de întărire în credinţă şi de apropierea de Dumnezeu şi de semeni.
Există o strânsă legătură între ceea ce au propovăduit înaintaşii noştri şi contextul în care trăim. În acest sens, putem vorbi despre încă un examen la care suntem chemaţi să-l trecem. Pentru noi, cei care cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, acest examen trebuie experimentat prin o atentă cercetare de sine, apropiere de Dumnezeu şi, mai cu seamă, a ajutorării aproapelui în suferinţă.
Privind obiectiv lucrurile, în ultimul timp, mulţi dintre noi am căutat scuze când a venit vorba despre Dumnezeu, mântuire sau chiar familie şi copii. Ziceam mereu că timpul este scurt, că aveam mereu altceva de făcut, dar pentru ce este bineplăcut lui Dumnezeu tot mai puţin timp ne găseam.
Acum însă, Dumnezeu ne-a oprit pentru un timp din alergarea noastră, pentru a ne reaşeza priorităţile, iar în sensul acesta Dumnezeu ne-a adus la tăcere pentru a chema Numele Lui: „Oricine va chema Numele Domnului se va mântui” (Romani 10, 13).
Această perioadă ne arată cât de fragilă este viaţa omului pe pământ, cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu. De aceea, trebuie să transformăm această perioadă de criză medicală într-o perioadă de întărire în credinţă şi de sporire a dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
Aflându-ne cu parohia în Italia, departe de pământul natal şi, totodată, de cei dragi, misiunea la care suntem chemaţi este una complexă. A vorbi despre această misiune în această Lucrare sfântă mă onorează şi mă obligă la introspecţie, la dialog cu mine însămi şi, prin rugăciune, cu Dumnezeu.
Fiind preoteasă şi mamă a patru copii, mereu mă gândeam că slujirea la care sunt chemată, fiind atât de vastă, e suficientă pentru a răspunde binecuvântărilor primite de la Dumnezeu, aşa încât, de multe ori, mă limitez la lucrurile practice la care sunt chemată. În această perioadă, în schimb, am descoperit, am văzut şi simţit că, de fapt, nu e niciodată suficientă rugăciunea, comuniunea, iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi iubirea noastră milostivă faţă de semeni, aşa încât avem nevoie de rugăciune mai mult ca oricând.
Depărtarea de ţară, de familie, ne destabilizează, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin; cert este că trecem printr-o criză nu doar de identitate, ci mai cu seamă spirituală. Aici, rolul Bisericii şi al Oastei este esenţial, ele fiind stâlpul vieţii, punctul de sprijin, prin care apele se liniştesc, criza trece, sufletul se vindecă.
Izolarea la care suntem supuşi nu este altceva decât o lipsă de tulburare, o linişte cerească, mediul propice pentru rugăciune, aşa cum ne învaţă Sf. Evanghelist Matei, în cap. 6, 6: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Cu privire la copii, această perioadă de „izolare” e o descoperire a noi abilităţi, a deprinderii mai aprofundate, a rugăciunii şi cântării, ceea ce îi va ajuta mai târziu să înţeleagă rostul rugăciunii şi, mai ales, necesitatea ei, pe măsură ce vor creşte. Dacă şi părinţii credincioşi îngenunchează cu ei şi cer, în încercarea momentului, ajutorul şi izbăvirea Domului, copilul de azi şi adultul de mâine va avea un argument solid cu privire la necesitatea rugăciunii şi la puterea ei în viaţa omului.
Domnul să ne dea tuturor înţelepciunea de a ne potrivi activităţile noastre din casă, din sânul familiei, în aşa fel încât să nu cădem nici în neorânduiala care ne lipseşte de o viaţă concretă de rugăciune şi care ne poate arunca în hăul păcatelor şi al problemelor de tot felul, dar nici în formalismul disciplinei greşit înţelese şi care ne-ar face să eşuăm pe tărâmul literei, care ucide duhul. Amin.
Preoteasa Angelica OLENICI,
Italia
