Nu vreau să vă obosesc, pentru că am petrecut cu toții această lungă noapte, care în chip firesc s-a scurtat prin harul Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu și prin ajutorul Sfintei Anastasia, șezând noi aici, în biserică. În același timp, consider că de fiecare dată când vrea cineva să spună câteva cuvinte despre Sfântul Munte, simte că sunt de prisos, pentru că singură tăcerea vorbește în locul nostru cel sfânt.
Îmi aduc aminte de un vizitator care a spus cândva: ”Dar ce faceți voi atâta vreme în biserică? Nu pot pricepe cum petreceți în biserică atâtea ore, dormiți sau ce faceți? Eu nu pot să stau fără să fac nimic. Vreau să fac ceva, altfel mă apucă nervii”. Și așa cum punea problema omul ăsta, îi dădeam dreptate. Nu am avut atunci ce să îi spun. După câteva zile, intrând în biserică, am simțit răspunsul. Și mi-am zis: Aghioriții intră în biserică. Își fac cruce. Se închină la icoane. Stau în strană. Și nu fac decât să stea în biserică. Oare ce face copilul în pântecele mamei sale? Nu face absolut nimic, ci doar stă în pântecele mamei sale, și crește în continuu. Și noi ne aflăm în pântecele maicii noastre. Și vedem că relațiile pe care le avem cu Biserica sunt niște relații organice. Poate să stea cineva și mut: uite, pare că nu face nimic. Sau pare că spune în continuu aceleași și aceleași lucruri: ”Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Iar aceste teriremuri par să fie niște cântece de leagăn. Iar altul nu face decât să aprindă și să stingă candelele. Și totuși, în fapt, prin toate astea se întâmplă ceva foarte mare, ceva cu putere.
Astfel, devenind aghioriți, ajungem să înțelegem parabola pe care a spus-o Domnul: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”. Simți că, trăind în Sfântul Munte, intrând la o slujbă aghiorită, devii o mlădiță a viței Vieții. Simți, fără zgomot și necontenit, că prin rădăcinile adânci pătrund în mlădița asta seve dătătoare de viață. Și acesta este lucrul cel mai însemnat pe care-l avem aici: rădăcinile adânci, adică Tradiția.
Când un psalt aghiorit cântă, face un lucru foarte însemnat. Și nu este apreciat atât cel care cântă bine, cât acela care este aghiorit. Chiar dacă le zice prea tare, chiar dacă nu este armonios. Sunt mai bune aceste dizarmonii aghiorite decât armoniile lumii. Pentru că, atunci când un psalt aghiorit cântă, nu cântă doar el. Nu exprimă prin sunetele muzicale o părere a lui, personală. Ajunge la noi prin el glasul unei Tradiții îndepărtate și libertatea pe care i-a dăruit-o ascultarea față de această Tradiție.
Și nu sunt doar psalții cei care psălmuiesc ”în chip străin”. Cântă și Sfinții care nu se aud vorbind, dar care sunt prezenți cu noi. Cântă și părinții bătrâni care se află aici. Bătrânul monah care abia își mai trage pașii, ca să sărute sfintele moaște ale Sfintei Anastasia.
Astfel, deci, simțim, după cum a spus Bătrânul nostru, această mare binecuvântare pe care o avem, de a ne afla în Sfântul Munte. De a ne afla în sfânta mitră a Maicii noastre Biserica. Ce mare lucru este acesta!
va urma
Sursa: Periodicul ”Cuviosul Grigorie”, în Omul, ființă liturgică, perioada a II-a, fasciculul II, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie al Sfântului Munte, Sfântul Munte 1977 via pemptousia.ro
