Era într-o seară, când paşii mei grăbiţi se îndreptau spre biserică, pentru a lua parte la Vecernie, dar, fiind cam târziu, m-am abătut din drumul meu şi am intrat într-o altă biserică, mai apropiată. Aici, am aflat un grup de credincioşi cântând, aşa că mi-am zis în gândul meu: „Aceştia sunt nişte sectanţi!“ Şi am plecat îndată de acolo. Dar Dumnezeu, Care m-a avut în planul Său de mântuire, m-a făcut ca, după un timp scurt, să revin la această biserică, pentru a mă ruga. Şi mare mi-a fost mirarea când am regăsit, cam în acelaşi loc, tot un grup de credincioşi, rugându-se şi petrecându-şi timpul prin cântări, poezii şi cuvinte de învăţătură biblică. M-a impresionat de data aceasta felul lor de a se ruga şi am stat până la sfârşitul programului, când s-a anunţat că, joi după amiază, începând cu orele 17:00, se vor întâlni tot aici. Astfel, m-am hotărât ca joi, la ora fixată, să revin şi să aflu cine sunt aceştia.
În sfârşit, am aflat că este vorba de o adunare a Oastei Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe. Mărturisesc că, deşi sunt în vârstă şi am frecventat biserica încă înainte de Revoluţie, n-am auzit de această Lucrare, la fel cum poate şi astăzi mulţi dintre credincioşi n-o cunosc.
Deoarece mi-a plăcut mult atmosfera duhovnicească în care petreceau aceşti fraţi, m-am hotărât să particip şi eu la programul lor. Abia aşteptam să vină joia şi duminica, să-i întâlnesc, să-i ascult şi să mă rog în gândul meu alături de ei. Timp de circa şase luni am participat la toate adunările lor.
Tot din acel timp am început să cercetez Sfânta Scriptură, pe care o aveam şi până atunci, dar degeaba; nu citisem în ea. Acum, cu cât mă adânceam mai mult în ea, cu atât îmi dădeam mai mult seama cât de jos mă aflam duhovniceşte şi că nu eram, aşa cum mă crezusem tot timpul până atunci, un bun creştin, ci un mare păcătos, un necunoscător a ceea ce ar fi trebuit de mult să ştiu.
După ce am cunoscut mai bine ce anume este Oastea Domnului, m-am hotărât şi eu să deschid uşa şi ferestrele inimii mele, spre a pătrunde lumina cea aducătoare de viaţă veşnică, în locul negurii ce a persistat atâta vreme. Dar vrăjmaşul, stăpânul meu de până atunci, nu mă lăsa deloc. M-am hotărât să cer ajutorul Domnului, să mă pot smulge din ghearele lui, căci vedeam bine că singur nu pot.
Astfel, ducându-mă într-o zi la biserică, am îngenuncheat în faţa icoanei Mântuitorului şi, printr-o rugăciune fierbinte şi cu ochii înlăcrimaţi, L-am rugat să-mi arate calea pe care trebuie să merg. Am simţit că rugăciunea mea a fost ascultată, căci am primit îndemnul de a mă înrola în Oastea Domnului, ceea ce am şi făcut.
Acum îmi dau bine seama că adevărata Ortodoxie trebuie trăită şi simţită duhovniceşte, iar aceasta se poate realiza cel mai bine în cadrul Oastei Domnului, din sfintele noastre biserici ortodoxe.
Această credinţă am dorit-o şi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a făcut-o cunoscut.
Slăvit să fie Domnul!
Mihai TCACIUC – Oradea
