Întâi, este de folos să cinstim cum se cuvine memoria iubitului nostru Părinte Iosif Trifa – † 12 febraurie 1938 –, trimisul lui Dumnezeu spre mântuirea noastră. De aceea, este important să reamintim cuvintele Sfintei Scripturi prin care Părintele nostru a înţeles chemarea în Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, cuvinte rostite către poporul lui Israel şi, în egală măsură, către fiii neamului nostru: „Fiul omului, rosteşte cuvânt către fiii poporului tău şi le spune: De voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi îl va pune străjer, şi el, văzând sabia venind împotriva ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va vesti poporul; de va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se va păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui va fi asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va scăpa viaţa sa. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva, acela a fost răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea (Iezechiel, 32, 2-7).
Copleşit de chemarea puternică pe care a simţit-o în toată fiinţa sa, Părintele avea să mărturisească: „Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier, şi linişte şi uşurare sufletească nu am, decât atunci când suflu din trâmbiţă ca să deştept pe cei păcătoşi. Din această datorie şi răspundere a mea, de trezitor şi aducător de suflete la Mântuitorul, a ieşit Oastea Domnului, ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi”.
Într-adevăr, marele gornist şi-a dus misiunea la bun sfârşit, chiar dacă preţul plătit a fost nespus de mare. A lăsat în urmă o mare Lucrare, Oastea Domnului, ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul la mântuire!
Apoi, urmând lui, alţi şi alţi aleşi şi trimişi de Dumnezeu nu au avut linişte şi uşurare sufletească decât numai atunci când au suflat, la rândul lor, în trâmbiţa minunată şi puternică a Oastei Domnului.
Unul din harnicii trâmbiţaşi ai Oastei Domnului a fost şi fratele Mircea Andronic, cel care, cum spuneam, a trecut la Domnul la 13 februarie 2022. La un an de la plecarea Acasă, a avut loc la Bacău, în ziua de 14 februarie (2023), adunarea de pomenire a iubitului nostru frate, la care am participat cu bucurie şi cu deosebită preţuire pentru cel care a fost un adevărat înaintaş al generaţiei de astăzi. Cu această ocazie, mi-am adus aminte de multe aspecte frumoase din viaţa lui, pe care le-am cunoscut în mod mai mult sau mai puţin nemijlocit. În mod deosebit, trebuie să reamintesc mărturisirea pe care a făcut-o în revista Timotheos (anul 1, nr. 1, 1994), mărturisire care reflectă dreapta credinţă în care a crescut şi s-a format: „Copil fiind, de la mama am primit dreapta credinţă – ortodoxia –, iar de la tata, în deplină simbioză cu mama, am primit dragostea de Lucrarea Oastei Domnului, care mă ajuta să trăiesc Ortodoxia. Mama mă îndemna să merg la Biserică, dar şi la Adunare, iar tata mă îndemna să merg la Adunare, dar şi la Biserică. Ca drept dovadă, în fiecare duminică eram nelipsit de la Sfânta Liturghie, iar după-amiază nu lipseam de la adunările Oastei. Şi ce clipe de aur am trăit în lungul copilăriei şi adolescenţei mele!”
L-am cunoscut pe fratele Mircea încă din perioada copilăriei mele, petrecută pe Valea Bistriţei. La multe din adunările care au avut loc pe aceste frumoase meleaguri, la Piatra Şoimului sau Chintinici, la Roznov sau la Slobozia, participarea lui producea o mare bucurie în sufletele fraţilor. Ce momente deosebite trăiam cu toţi fraţii din adunare atunci când venea cu tatăl său, cu fratele Leon Andronic, unul dintre primii înaintaşi şi un mare gornist al Oastei Domnului! Cei doi fraţi ostaşi, tatăl şi fiul, vesteau cu mare putere Cuvântul lui Dumnezeu. Ei erau purtători de foc ceresc, astfel că Lucrarea Oastei aprindea alte şi alte aşezări de pe meleagurile Văii Bistriţei: Cut, Dumbrava, Bacău ş.a.
Cu adevărat, fratele Mircea a fost un străjer, un vestitor şi un împlinitor al Cuvântului lui Dumnezeu şi a avut o trăire frumoasă, de apostol al lui Hristos. A fost un luptător neobosit, străbătând ţara în lung şi-n lat, fiind prezent la marile adunări ale Oastei Domnului.
A înţeles că predica lui poate să aducă roadă numai şi numai dacă aceasta reflectă propria sa viaţă, astfel că, întotdeauna, a căutat să trăiască în smerenie şi ascultare de Dumnezeu şi de fraţi.
Mărturisirea din numărul mai sus citat al Revistei Timotheos se încheie cu un frumos gând al fratelui Mircea: „Acum, după patruzeci şi unu de ani de când am trăit minunea renaşterii, şi ajungând la vârsta pensionării, rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute să-mi sfârşesc cu bine calea”. Da, după alţi douăzeci şi cinci de ani de lucru neobosit în Sfânta Lucrare a Domnului şi după trei ani de suferinţă curăţitoare şi mântuitoare, fratele Mircea Andronic şi-a sfârşit cu bine calea!
Ferice de acest ostaş biruitor, care, prin credincioşia şi smerenia sa, s-a dovedit totdeauna iubitor de Domnul şi nu s-a lepădat niciodată de legământul pe care l-a făcut cu Hristos, Mântuitorul său. Slăvit să fie Domnul!
Ionică MIHĂILĂ
