Meditaţii

Ascultarea de adevăr şi iubirea frăţească

Epistola întâi a Sfântului Apostol Petru, capitolul 1, versetele 17 până la 23

,,E a doua oară, în acest prim capitol al epistolei, când Apostolul vorbeşte despre naşterea din nou. Şi el se adresează unor credincioşi creştini, despre care se presupune că sunt născuți din nou. Înainte chiar de versetul 17, spune: Fiți sfinți, precum Eu sunt Sfânt; un citat din Levitic. Dumnezeu ne vrea cu adevărat sfinți, modelul fiind Dumnezeu Însuşi, nu oamenii, deşi noi avem atâţia oameni care ne sunt modele, pe drept cuvânt. Şi Sfântul Apostol Pavel însuşi va putea spune: Fiți următori ai mei, precum şi eu urmez lui Hristos. Dar Apostolul le pune la inimă chemarea pe care o au, lucru mare care s-a întâmplat în viața noastră, că am fost răscumpărați nu cu lucruri materiale, ci cu Scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos. Și, răscumpărați fiind, suntem chemați, împreună cu El, să urmăm traseul Lui, biruind moartea.

Noi privim spre Înviere. În viața creştinului e prezentă mereu această tensiune a aşteptării. Dacă nu e prezentă, nu mai este creştin. Dacă trăim numai pentru viața aceasta, sau suntem creştini numai pentru viața aceasta…, cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Or, privind înainte, la judecata de care vorbeşte textul acesta, trebuie să fim plini de frică. Oamenii care au îndrăzneală obraznică aceia nu mai ştiu ce e credința. Credința înseamnă această frică în aşteptarea întâlnirii cu Dumnezeu, Care este Mântuitor, dar Care este şi Judecător. Şi textul acesta ne pune la inimă adevărul acesta: Curăţindu-vă sufletele voastre prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați (I Pet 1,22). Nu există curățire a sufletului fără ascultare de adevăr. În anul acesta am inițiat la «Iisus Biruitorul» selecții de texte din Părintele Iosif şi din fratele Traian ca învățători ai credinței, pentru că dânşii ne pun înainte, cu stăruință, îndemnul la ascultarea de adevăr. Fără această ascultare, nu poate exista nici creştinism, nici Oastea Domnului, nici Frățietate, nici mântuire. Curăţindu-vă… prin ascultarea de adevăr şi prin dragoste nefățarnică față de frați! Sfântul Petru constată acum că, deşi era o perioadă grea – Epistola I Petru a fost scrisă cu puțin înainte sau chiar în timpul persecuției lui Nero, în epistolă făcându-se deja aluzii la suferințele care începuseră – creştinii erau ispitiți de neînțelegeri. S-ar putea ca epistola aceasta să fi fost scrisă de la Roma; nu e sigur, dar se pare că Babilonul menționat în capitolul 5 este Roma. Şi există o carte scrisă despre Sfântul Apostol Petru de un mare teolog din Elveția, Oscar Cullmann – Petru: ucenic, apostol, martir – în care constată el, din epistola I Petru, din indicii din Epistola către Filipeni şi din Epistola I a Sfântului Clement al Romei, că la Roma a început o mâncătorie între frații creştini, mai ales pe tema controversei stârnite de iudaizanți. În această situație, Sfântul Pavel l-ar fi chemat pe Sfântul Petru la Roma să ajute la rezolvarea situației. Şi în această situație de neînțelegere dintre creştini au murit amândoi apostolii. Ura dintre frați a ajuns aşa de mare la unii, încât i-au pârât la autorități și, în această prigoană, au murit amândoi apostolii… Din cauza certurilor dintre frați! Nu Nero a mers să-i caute pe apostoli, ci răutatea dintre frați a dus la arestarea, condamnarea şi moartea lor. Aşa de rea este lipsa dragostei de frați. Foarte mulți specialişti îi dau dreptate lui Cullmann. Probabil că așa s-au şi întâmplat lucrurile.

În mesajul din Apocalipsă către Biserica din Efes – altă Biserică în care Sfântul Apostol Pavel a lucrat ca în nici una din Bisericile lui, vreme de trei ani – se spune: Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi (Apoc 2,4). Oare, nu cumva în Oastea Domnului necazurile vin din acelaşi motiv? Şi Sfântul Apostol Petru vorbeşte aici insistent despre ascultarea de adevăr şi dragostea nefățarnică față de frați, care merg împreună. Rătăcirea de la adevăr, toată dizidența, tot sectarismul generează ură, şi diavolul îşi face, în numele credinței, lucrarea lui ticăloasă şi ucigaşă prin cei care îşi spun creştini. Şi Sfântul Apostol Petru aminteşte încă o dată: iubindu-vă unul pe altul din toată inima, cu stăruință (I Pet 1,22). Adică trebuie o voință de a iubi pe aproapele, trebuie să-ți pui în inimă: Vreau să-l iubesc pe fratele meu. Diavolul poate să-mi aducă o mie de motive ca să nu-l iubesc. Dar Hristos îmi runceşte scurt şi clar să-l iubesc. Şi asta e destul ca eu să trec peste toate celelalte şi să iubesc pe frați. Și le aduce aminte: De ce puteți face acesta? Fiind născuți din nou… (I Pet 2,23). Acesta e temeiul că poți iubi!… Sigur, dacă te uiți la păcatele cuiva, poți să găseşti uşor motive, pretexte, să zici că nu-l iubeşti sau că îl lași deoparte. Dar, când îți aduci aminte că Hristos a murit pentru cei păcătoşi, dintre care – cum spune Sfântul Apostol Pavel – cel dintâi sunt eu (I Tim 1,15), atunci îți aduci aminte de propriile păcate şi îl vezi pe fratele tău în altă lumină şi găseşti suficient temei ca să-l iubeşti din toată inima, şi cu toată stăruința, cum spune aici Apostolul”.

(«Iisus Biruitorul», 9/2014, p. 2)

( Sibiu, 7 februarie 2014: La Sfatul Frăţesc Operativ)

Pr. Prof. Vasile Mihoc, din „Cuvinte ale credinței și ale bunei învățături”, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2015, pag. 51-54.