Meditaţii

Ascultarea și rãsplata ei…

„Ce greu a fost în noaptea asta, ce lupte crâncene-am trăit / ce-nverşunat a fost vrăjmaşul şi ce sălbatic a lovit” (T. Dorz, Din pragul veşniciei).

A scultarea cere deplină uitare de sine şi deplină contopire cu Domnul şi cu Voia Lui. Cere renunţare desăvârşită la toate dorinţele tale şi primirea desăvârşită a dorinţelor lui Iisus, Domnul şi Stăpânul tău. Ascultarea Domnului cere lepădarea oricărui merit al firii tale, nesocotirea oricărei pretenţii şi merit al firii tale personale şi restrângerea voită a tuturor orizonturilor omeneşti, spre a ţi le depune pe toate legate şi robite la picioarele lui Hristos, cu dragă inimă şi pe totdeauna.

O, ce mari înaintaşi am avut şi noi în Neamul nostru şi în credinţa noastră! Când ne apropiem de viaţa şi de faptele lor, când privim cu băgare de seamă urmele lor şi dovezile rămase până astăzi printre noi, inima noastră se umple de mândrie faţă de trecut şi de rugăciune faţă de prezent şi viitor. Oamenii aleşi – de felul profeţilor – poartă asupra lor un semn dumnezeiesc după care pot fi recunoscuţi. Dar numai acei cu cugetul curat şi cu inima smerită pot vedea şi recunoaşte semnul acesta, ca să le arate adevărata preţuire. Însă astfel de suflete sunt rare. Spunea fratele Traian Dorz: „Fiţi tari în mijlocul încercării, fraţii mei iubiţi şi scumpele mele surori! Nu-i tot vreme bună; mai sunt şi vânturi şi furtuni. Nu vă lăsaţi niciodată copleşiţi de prezentul întunecat şi de apăsarea cea grea a acestui ceas, căci dincolo de apăsarea aceasta ne aşteaptă sigur lumina bucuriei, care vine şi care este gata să se şi ivească. Dacă treci cu bine prin fiecare încercare a credinţei tale, îndată vine Iisus să te mângâie şi să te răsplătească”. Prin vers ne spune iarăşi fratele Traian: Suferinţă, şcoală sfântă, dar al harului de sus, / numai cei ce trec prin tine semăna-vor cu Iisus; / boaba lacrimei prelinsă pe obrazu-ndurerat / face sufletul mai vrednic, mai frumos şi mai curat. Oamenii sfinţi, norul mare de martori nu au fugit de suferinţă, chiar dacă trebuia plătit cu viaţa. Ceasul suferinţei e un ceas ceresc. O, de-aş şti mai bine să-l preţuiesc! Dacă astăzi nouă ni se par atât de apăsătoare stările prin care trecem, nu ştim câţi dintre noi, cei de astăzi, am putea avea atâta tărie de iubire pentru dragostea lui Hristos? Să ne întrebăm fiecare la ce am renunţa noi din lumea aceasta pentru ceea ce a făcut Domnul Iisus pentru noi şi mântuirea noastră. Aş vrea din tot sufletul şi din toată inima să nu uităm nici o clipă datoria mare de ascultare, până se mai poate spune astăzi.

Aşa de minunat spune fratele Traian: Mai este oare vreo nădejde să se mai nască-un disperat / să strige aşa nebun ca mine cu orice jertfă neapărat, / sau nu mai sunt decât cuminţii ce-şi caută-al lor lumesc folos? / O, Singuratecul, Străinul şi mult-doritul meu Hristos, / acum, când se ridică fumul şi când putem privi-napoi, / privim mulţimea grea de pierderi, câţi sunt căzuţi şi morţi din noi. „Vremurile pe care le trăim noi astăzi sunt vremuri de încercare, pentru neascultarea noastră de sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu, spune Domnul Iisus. Ce a făcut lumea? Ne-am urât şi ne-am dezbinat unii faţă de alţii şi iată unde duce neascultarea, dacă n-am iubit unitatea. Iată unde s-a ajuns! Nu-i oare aceasta pentru neascultarea şi păcatele noastre? Să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu şi, ca prin minune, se vor schimba toate spre bine, după cum este scris: Toate lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Lumina Satelor, nr. 11/1922).

Să ne aducem aminte şi să nu uităm în ce condiţii grele au trăit sfinţii noştri înaintaşi, chiar cei contemporani cu noi. Cât de greu a fost calvarul suferinţelor fratelui Traian, după cum el însuşi ne scrie în Hristos – mărturia mea: „Priveam cu spaimă la uşa dublă de fier zăvorâtă pe dinafară, apoi la geamul mic şi zăbrelit între acei patru pereţi grei şi groşi dintre tavanul negru de deasupra şi cimentul negru de desupt. Toate acestea mi se păreau că se strângeau şi se îngustau peste mine, strivindu-mă până la sufocarea întregii mele fiinţe. Lipsa totală de aer, zgomotul infernal pe care-l făceau strigătele lor necontenite, mai ales ungureşte şi ţigăneşte pe care nu le înţelegeam, otrava fumului de tutun murdar, tensiunea mulţimii agitate, ameninţarea continuă a primejdiei din partea oricui îmi deveniseră trupeşte de nesuportat. Un val cald mi se urca tot mai des din stomac spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beţie învârtea toată încăperea aceea cu mine şi totul se prăbuşea într-o ameţeală, ca într-o noapte veşnică. În ultimul timp, mi se părea că aşa voi muri. Capul îmi vuia puternic continuu şi în urechi îmi creştea din ce în ce mai puternic un ţiuit metalic ca o sută de sirene de fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Îmi strângeam capul în mâini. Îmi înfundam cât puteam urechile cu vată, îmi apăsam degetele în ochi şi în tâmple, interiorizându-mă ca altădată pentru a mă sustrage acestui mediu nimicitor. Dar în zadar, simţeam că încă puţin şi ceva trebuie să-mi plesnească: creierul, nervii, inima, ori toate deodată. Sufletul îmi era tare, dar trupul nu mai putea. Ce constatare teribilă şi ce adevăr cumplit aflam acum. Niciodată în cei şaptesprezece ani de închisoare de până acum nu mai văzusem şi nu mai ajunsesem în aşa ceva. Nici nu-mi putusem închipui să existe pe lume nişte fiinţe omeneşti decăzute chiar până în halul acesta. Din orice fleac îi vezi într-o clipă sărind ca fiarele unii asupra altora, strângându-se de gât sau călcându-se în picioare. Iată condiţiile care mi s-au creat aici!

Pe cât de adevărat este că sufletele care se unesc cu Hristos prin curăţie înaintează şi cresc frumos din bine în mai bine, până când undeva ajung părtaşi firii dumnezeieşti, tot pe atât de adevărat este şi că oricine se uneşte prin păcat cu diavolul cade mereu din jos în mai jos, până când ajunge părtaş firii diavoleşti. Fie în bine fie în rău, nu există o stare pe loc. Pe cel bun faptele lui bune de ieri îl fac să fie şi mai bun astăzi. Astfel omul credincios unit cu Dumnezeu ajunge să aibă chipul lui Hristos chiar şi pe înfăţişarea lui trupească”.

Spunea fratele Traian: Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân-la sfârşit, / pe-atât de mulţi ispita pe drum i-a prăbuşit, / pe-atât de mulţi vreo cursă cu zâmbet şi cu jind / i-a-nfăşurat cu flăcări şi i-am văzut pierind! / O, nu-i uşoară crucea s-o duci cum vrea Iisus, / cât de puţini mai suie şi cât de mulţi s-au dus… / Cât de puţini mai luptă, ce mulţi s-au lepădat / ori duşi de-o rătăcire, ori morţi de vreun păcat…

Prigonit, închis, bătut, fratele Traian a iubit şi a binecuvântat: nici una din poeziile sale nu blestemă, nu loveşte, ci cheamă la viaţa nouă, singura absolut necesară de aici şi posibilă în Iisus Hristos, pe Care „L-a iubit şi slujit ca pe Dumnezeul lui şi al Neamului românesc” (Ioan Alexandru).

M-a mişcat mult poezia fratelui Traian Mai mult am fost departe de cei iubiţi ai mei în care îşi arată respectul faţă de Lucrarea Domnului şi faţă de fiecare frate şi soră, frumosul rod ales, regretând la capăt de călătorie că n-a purtat mai multe poveri pe calea Domnului, privind încrezător la Domnul, Care era despăgubirea inimii lui.

Simţindu-mi datoria faţă de marele om al lui Dumnezeu, devotat întru totul pentru noi toţi şi cauza lui Hristos, adresez un îndemn fraţilor mei dragi în aceste vremi grele, lipsiţi de adunări: Mi-e-aşa de dor, Iisuse, de fraţii scumpi şi de adunări!… / Mai este oare vreo nădejde s-avem din nou aceleaşi stări? / A mai trecut un an din viaţă, aşa de trist tot depărtaţi; / când va fi oare reîntâlnirea, când nu-i mai bine ca-ntre fraţi?

Nu lăsa, Iisuse Doamne, cât vom trăi pe-acest pământ să uităm de marea noastră datorie, cât şi de sfântul legământ!

Slăvit să fie Domnul!

Aurel ILE

Lasă un răspuns