Catehism

Aspecte ale pastorației bolnavilor

Dumnezeu are cu fiecare dintre oameni o pedagogie, o lucrare de a-i apropia de El – pe unii ăi apropie prin sănătate, pentru care ei mulțumesc Domnului, iar pe alții prin încercări (boli). Trebuie să ne îngrijim și de vindecarea sufletului, prin Spovedanie, și de vindecarea trupului, prin rugăciune și Sf. Maslu. Foarte adesea nu ne pocăim de voie, ci de nevoie.

Cei 4 prieteni care l-au purtat pe slăbănogul din Evanghelie la Hristos reprezintă Biserica. Nu li se dă numele pt a arăta că ei reprezintă mulțimea credincioșilor care nu se gândesc doar la ei și la sănătatea lor, ci și la cei bolnavi. Biserica se roagă pentru cei bolnavi, întristați, imobilizați, pentru cei care nu se pot ruga. Evanghelia ne arată că la credința slăbănogului s-a adăugat și credința celor 4, care credeau puternic că Iisus îl poate vindeca. Evanghelia ne cheamă să ajutăm pe alții să vină la Hristos. Nu știm dacă cei 4 știau păcatele lui, dar vedem că nu îl judecă, ci îl ajută. Nu este permis să judecăm pe cineva dacă nu l-am ajutat.

Sf. Evanghelii ne arată câtă suferință era în popor și cum Se comportă Mântuitorul, Care este un Om al suferințelor și, prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu este sensibilă în fața suferinței, pentru că Dumnezeu nu apără boala și nici moartea; ele nu fac parte din timpul lui Dumnezeu cel veșnic. Boala, suferința, moartea sunt urmările păcatului.

Să biruim suferința din interiorul ei! Există multă suferință azi și trebuie multă sensibilitate pentru a o înțelege și pentru a-i da un sens folositor mântuirii noastre. Mulți se întreabă: De ce tocmai eu sufăr? Sunt cel mai rău dintre toți? Sf. Apostoli și Sf. Părinți au dat răspuns acestor întrebări, dar acestea trebuie explicate, prezentate într-un limbaj adecvat.

Suferinta în Iisus nu a fost evitată, ci transfigurată, asumată și schimbată în umanizare mai profundă și într-o biruință pornită din interiorul suferinței. Hristos nu este impasibil ca Buddha, ci este Om al durerilor, așa cum L-au prevestit proorocii VT (mai ales Isaia 53, 3, 5). Dreptul Iov, care suferă fără nicio vină, este o prefigurare a lui Hristos. El suferă și rabdă, dar nu se răzvrătește. Iov este un om care rabdă suferința cu credință în Dumnezeu – prefigurează răbdarea în suferință a Mântuitorului și a drepților.

Suferința – biruință asupra păcatului. Sensul biblic și patristic al suferinței trebuie să stea la baza tuturor explicațiilor pe care le dăm celor bolnavi. Nici boala, nici suferința nu sunt firești. Ele au devenit „firești” din cauza păcatului, dar Dumnezeu n-a făcut nici boala, nici suferința și nu Se bucură de suferință.

Ceea ce se transmite ereditar este înclinarea spre păcat, nu vina lui Adam. Ps. 50: „În păcate m-a născut mama mea” = păcătos m-a născut. Însă, în Hristos, tocmai ceea ce a fost urmare a păcatului (suferința) a fost transformată în mijloc de îndepărtare de păcat. Hristos asumă suferința în mod liber și o transformă în biruință asupra păcatului. În ispitele durerii, Hristos rămâne statornic în răbdare, cu nădejdea în Dumnezeu, iar prin această răbdare El biruiește suferința, dându-i sensul fidelității desăvârșite față de Dumnezeu și al unirii cu Dumnezeu.

Nevoia de solidaritate cu cei suferinzi și săraci. Boala și suferința nu sunt voite de Dumnezeu, nu fac parte din chipul Său în om, ci sunt urmare a păcatului și, de aceea, trebuie să lucrăm pentru videcarea bolii și pentru alinarea suferinței. Însuși Iisus a venit să vindece de păcat și de boală. Mulțimea de bolnavi vindecați de El ne arată că Biserica trebuie să lucreze în aceeași direcție – de vindecare a bolilor, de alinare a suferințelor.

Atunci când boala nu poate fi vindecată, trebuie transformată într-un mijloc de apropiere mai mare de Dumnezeu și de unire cu El. Rugăciunile pentru bolnavi trebuie însoțite de Spovedanie și Euharistie.

În momentul morții Mântuitorului pe cruce, tâlharul din dreapta, care s-a pocăit, se mântuiește, iar cel din stânga, clevetitor și răzvrătit, pierde mântuirea. Fericitul Augustin spune că pe Golgota vede 3 oameni suferinzi: unul Care mântuiește, altul care se mântuiește prin pocăință și altul care pierde mântuirea prin nepăsare. În toată îndrumarea duhovnicească, trebuie să avem drept călăuză lumina Mântuitorului.

Însă, atunci când suferința este însoțită de sărăcie, când bolnavul nu are medicamente, într-un spital sărac, suferința lui se amplifică. Este nevoie, pe lângă rugăciune și sfatul bun, Spovedanie și Împărtășanie, de multă solidaritate cu cei suferinzi și săraci, de ajutorare a lor cu medicamente și tratament.

Când cineva suferă, dacă este înconjurat de familie/prieteni, suferința lui se diminuează. Suferința și singurătatea se amplifică una pe alta. Este f important ca preotul să fie prezent ca părinte duhovnicesc lângă cei bolnavi, mai ales dacă spitalul are capelă / paraclis.

Medicul și preotul, împreună lucrători în fața bolnavilor. Medicina modernă acorda prea mare importanță aparatelor / analizelor față de dialogul cu bolnavul. Nimeni nu poate înlocui preotul din spitale, iar medicul trebuie să coopereze cu preotul – în fața bolnavilor, ei nu sunt concurenți, ci împreună lucrători.

Este mare nevoie de prezența unei capele / paraclis și literatură duhovnicească în spitale. Sunt impresionante conexiunile pe care la fac unii medici între sănătate și spiritualitate. Cel mai nimerit este ca această legătură să aibă loc întâi în interiorul unei persoane și apoi între mai multe persoane, unde teologiul să fie medic și medicul teolog.

Este mare nevoie de a mobiliza comunitatea de acasă, familia și parohia, pentru ca cel bolnav să nu fie singur. Nu este suficient să se roage doar preotul de caritate, ci și preoții slujitori din parohia celui bolnav. Preoții trebuie să cunoască listele bolnavilor din parohie. Când un bolnav știe că întreaga comunitate se roagă pentru el, primește o alinare, o încurajare.

Programul vindecării noastre se realizează prin lacrimile pocăinței, reînnoind botezul prin spovedanie și prin plinirea iertării păcatelor. Așa ne vindecăm sufletul de rănile pe care demonii, păcatul și patimile ni le impirmă în suflet, din trup. Prin împărtășirea deasă refacem comuniunea cu Dumnezeu, ne bucurăm de prezența Lui iubitoare. Prinf aptul ca venim des la Biserica, ne aflăm pe drumul cel bun, ne pregătim pentru a doua venire – când El va răsplăti celor care și-au cheltuit energia lor, de a dărui bunătatea lor și a contribui la vindecarea sufletele altora. Evanghelia spune: „Mergi, fă și tu asemenea” – Evanghelia este un program de acțiune, un îndemn la fapte!

Mântuitorul Hristos – pacient. Vizitarea bolnavilor este foarte importantă, Mântuitorul ne spune că vom fi judecați după cât am iubit pe semenii noștri cu iubire milostivă, iar El devine astfel Mântuitorul-pacient. „Am fost bolnav și nu M-ați cercetat” (Mt. 25, 43). Nu spune: nu M-ați vindecat (pentru că nu depinde de noi să vindecăm), dar stă în putința noastră să vizităm pe cei bolnavi.

Hristos este tainic prezent în medicul competent și credincios care devine mâna Lui vindecătoare, alegând cel mai bun medicament sau operând – cu această conștiință și smerenie creștină știm că medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă. Mântuitorul este Doctor al sufletelor și al trupurilor și lucrează prin mâna medicului, fiind prezent și în bolnavul care are nevoie de vindecare.

Această abordare duhovnicească a bolii și vindecării este necesară, altfel, riscăm să reducem persoana la un număr sau o considerăm importantă atât timp cât e utilă societății. Dar noi știm că omul are o valoare veșnică. Preotul trebuie să arate importanța sănătății, ca dar a lui Dumnezeu, dar și importanța mântuirii, care este mai mare. Dacă nu putem să ajungem la sănătatea trupească deplină, cel puțin să ne îngrijim de mântuire și de viața viitoare. Această perspectivă a valorii eterne și unice a fiecărui om, creat după chipul lui Dumnezeu, este foarte importantă azi, într-o lume a secularizării.

Este foarte important să reținem de ce, în rugăciunile Bisericii, cererea cea mai frecventă este: să ne rugăm pentru sănătatea și mântuirea lor. Ne rugăm pentru sănătatea și mântuirea oamenilor, ele fiind 2 valori esențiale pentur viața omului.

Mântuitorul nu ne învață doar prin cuvinte cum să ne comportăm în fașa suferinței / morții ci și prin modul Său de a fi. Hristos, când Se întâlnește cu moartea, o schimbă în viața; când Se întâlnește cu întristarea, o schimbă în bucurie. Evangheliile ne învață că nimeni din cei ce se întâlnesc cu Hristos nu rămâne cum a fost, ci se schimbă.

Iisus a spus „Nu plânge!” femeii văduve, însă când L-a văzut pe Lazăr, „Iisus Plângea” – pentru a ne arăta nouă că lacrimile celuilalt trebuie mângâiate, oprite înainte propriilor noastre lacrimi, ca să arătăm iubire față de semeni. A zis „Nu plânge” pentru că știa că această femeie era la capătul puterilor și să nu cadă în deznădește. La învierea lui Lazăr, ca Dumnezeu l-a înviat, însă ca om a plâns, arătând că El nu consideră moartea ca fenomen natural, ci moartea este urmarea păcatului, fiind provizorie.

Oricine este credincios este luptător cu boala, cu suferința, cu necazurile. Bolnavii sunt martirii vremurilor noastre. Și noi trebuie să ne rugăm pentru sănătate și să ne rugăm să ne apropiem cu smerenie de Hristos. Se întâmplă ca cei bolnavi să moară. În acest moment, intervine grija frățească, creștinească pentru cei îndoliați. Să fim alături de cei care sunt singuri și copleșiți de suferință. Noi nu putem săvârși minunile învierii, dar ne putem ruga Domnului pentru cei care mor, să nu se despartă de Dumnezeu, ci să trăiască sufletește.

sursa:https://cursuriteologie.wordpress.com