Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home A trecut la cele veșnice Prof. univ. dr. Alexandru Metea, fiul avocatului cu inimă largă Octavian METEA

A trecut la cele veșnice Prof. univ. dr. Alexandru Metea, fiul avocatului cu inimă largă Octavian METEA

A trecut la cele veșnice Prof. univ. dr. Alexandru Metea, fiul avocatului cu inimă largă Octavian METEA

Azi-dimineață a plecat în Veșnicie omul prin care Dumnezeu mi-a deschis și mi-a călăuzit întregul parcurs profesional. I-am fost studentă, apoi – asistentă și colaboratoarea cea mai apropiată, iar, în ultimii zece ani, mi-a lăsat locul Dumnealui, de unde să le vorbesc studenților filologi ai secției limba română despre frumusețile și tainele gramaticii românești…

Profesorul meu – ALEXANDRU METEA (1940-2020) – a fost fiul avocatului Octavian METEA, cel ce, în anii ’40 ai veacului trecut, a sprijinit, prin gazetele sale de la Făgăraș (locul de obârșie al familiei Metea), Lucrarea și eforturile fratelui Traian Dorz de a comunica mai departe cu fronturile Oastei. Apoi, după instaurarea regimului totalitar, avocatul Metea a trebuit să „plătească” îndelung, cu închisoare și muncă la Canal, chiar și această colaborare sfântă. Nici fiul dumnealui – adică profesorul meu – nu a fost scutit: persecuții profesionale, injustiții, urmărire continuă…

După 1990, Dumnezeu l-a ajutat să ajungă șeful Catedrei de limba română a Facultății de Litere din Timișoara. Așa l-am întâlnit în studenția mea, când m-a remarcat și mi-a propus să-i rămân alături. La apariția „Dorzianei” a fost foarte fericit: avea un respect deosebit pentru „domnul Dorz” – așa îi spunea poetului, despre care aflase în copilărie, de la tatăl său…

Acum, la despărțirea vremelnică de un om cu care Dumnezeu a rânduit să colaborez încă de când nu știam nimic despre apropierea familiei Metea de fratele Traian, gândul de recunoștință mi se îndreaptă spre Cel ce poartă totul în Mâna Sa și șoptesc:

Odihnă veșnică, Domnule Profesor! La Dreapta lui Dumnezeu, Acolo unde îmi spuneați de atâtea ori că Vă doriți să stați când veți ajunge Dincolo…

Georgiana Dumitru

Recunoscători pentru jertfa  tatălui său, cel despre care fr. Traian Dorz spune că devenise pentru Părintele Iosif Trifa, ”al doilea „cirinean” – după părintele V. Ouatu, noi membrii Oastei Domnului la acest ceas de grea încercare suntem alături de familia îndoliată prin gândul și rugăciunea noastră de îmbărbătare și mângâiere.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Dumnezeu să-l ierte şi să-i aşeze sufletul între aleşii Săi!

Sincere condoleanţe familiei îndoliate!

Redăm mai jos câteva din mărturiile fr. Traian Dorz despre felul minunat cum a lucrat Dumnezeu prin avocatul Octavian METEA, tatăl d-lui Prof. univ. dr. Alexandru Meteacelui, plecat acum la Domnul:

«ECOUL» ŞI «ALARMA»

Dar Dumnezeu, Care auzi strigătul lucrătorului Său şi al Lucrării Sale, aduse o lumină.

De aici parcă începe iarăşi un capitol de evanghelie care ar suna cam aşa:

…În vremea aceea trăia în oraşul Făgăraş un om al lui Dumnezeu. El se numea Octavian Metea şi era de meserie avocat şi ziarist. Corespondent al ziarului «Universul» de la Bucureşti (cel mai mare şi mai vechi ziar de pe atunci din ţară). Octavian Metea avea el însuşi un ziar, «Ecoul», care apărea local şi în tiraj mic.

Ca ziarist, acest om cunoştea toată istoria Oastei şi toată tragedia petrecută la Sibiu. Ca om al lui Dumnezeu, el a devenit atunci un al doilea „cirinean” – după părintele V. Ouatu, cu foaia sa «Ostaşul Domnului» – care va ajuta la purtarea crucii pe acest calvar al Oastei şi al Părintelui Iosif.

Prin mijlocirea fratelui Nic. V. Lazăr din Făgăraş, s-a ajuns la acest om. A fost rugat să împrumute gazeta lui ca un înlocuitor al foii «Isus Biruitorul», până când aceasta va putea să apară din nou.

Văzând situaţia grea în care se afla dreptatea părintelui şi adevărul Oastei, dl. Metea şi-a oferit îndată şi cu largă inimă ziarul său pentru graiul părintelui către fraţi.

Astfel fratele Marini plecă la Făgăraş şi, după trei luni de la opri­rea foii «Isus Biruitorul», la data de 1 august 1937, apăru «Ecoul», cu fratele Ioan Marini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea, scria pe prima pagină:

Cuvânt către fraţii cititori

 Pornim din nou la drum cu alte forţe pentru o nouă luptă.

Azi – când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori şi iresponsabili otrăvesc viaţa spirituală a poporului nostru numai cu vorba, făcând din minciună o armă, iar din calom­nie o dogmă – pornim la drum…

Azi – când în numele Crucii se comit crime, când viitorii preoţi cu securea şi revolverul îşi ciopârţesc fratele, în loc să-i aline durerile sufleteşti şi trupeşti – poporul trebuie îndrumat să cunoască adevărul şi calea cea dreaptă.

Noi vom sluji adevărul şi îl vom trâmbiţa prin aceste coloane, fie el oricât de dureros. Numai servind adevărul, o gazetă îşi justifică viaţa. Ţelurile noastre sunt lupta cinstită în Numele Domnului pentru Adevăr, Credinţă şi Lumină.

Iată un întreg program, o întreagă operă de înfăptuit… Pornim la drum cu ajutorul lui Dumnezeu pentru înfăptuirea voii Lui…”

Fratele Marini striga şi el îndemnul: „Hotărâţi şi statornici”, tot în pagina 1.

Pe celelalte pagini, rapoarte şi descrieri ale marilor adunări frăţeşti din ţară, iar în pagina 3, un dureros comunicat despre starea Părintelui Iosif:

A şaptea operaţie

 Durerea ne încearcă iarăşi din greu. Sunt abia două luni de zile de când scumpul nostru Părinte Iosif a avut să sufere pentru a şasea oară o operaţie care l-a slăbit nespus de mult. A rămas numai pielea şi oasele. În fiecare zi este mutat de 2-3 ori de pe un pat pe altul.

Suferinţele îi sunt nespus de grele… Cu febră până la peste 39 de grade, acest om al durerilor se topeşte ca o lumânare pe altar. Şi, în această stare fiind, a trebuit să fie dus din nou la operaţie. Un os este atacat de boală şi trebuie să fie tăiat. Şi astfel, marţi 27 iulie, cuţitul şi ferăstrăul doctorului au tăiat din nou, deschizând o nouă rană în corpul acesta plin de răni şi de dureri.

Iar pe lângă aceste suferinţe nespuse, mai e şi alungat, batjocorit şi pedepsit de oameni, luându-i-se şi mijlocul de trai, prin oprirea foii, ameninţat cu oprirea cărţilor, cu închiderea Tipografiei şi a Librăriei şi târât prin judecăţi şi procese, ca un răufăcător. El însă le rabdă pe toate liniştit şi împăcat su­fleteşte, ştiind că merge pe urmele Stăpânului Său, Iisus Hristos, Care ne-a dat nouă o pildă să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21).

Ostaşii Domnului, purtând o veşnică recunoştinţă celui care i-a adus la lumina Evangheliei, stau îngenuncheaţi la picioarele Crucii Domnului Iisus şi se roagă pentru sănătatea şi izbăvirea părintelui lor iubit şi pentru un nou grai, spre vestirea Evangheliei lui Hristos şi îndrumarea noastră pe căile Lui…”

În chiar zilele acelor încercări, acest martir al lui Hristos, de pe rugul şi altarul de jertfă pe care se afla, a trebuit să scrie răspunsul de mai jos, dat nele-  giuiţilor şi graşilor săi batjocoritori:

O declaraţie

 În seara zilei prime din Rusaliile anului acestuia, cu prilejul Congresului Oastei Domnului, m-au cercetat preoţii Gh. Paschia din Bucureşti şi A. Nanu din Sibiu.

Păr. Paschia mi-a spus că, mergând pe la Patriarhie, Î. P. S. Sa Patriarhul a dat o declaraţie preoţilor Oastei din Bucureşti, să-i spună aceluia din pricina căruia se petrec toate tulburările acestea: «Să înceteze nebunia aceasta; nu vreau să-l ştiu apunând în rătăcire. Să intre îndată în ascultare şi să-şi ceară iertare Bisericii» (eu, cunoscând spiritul plin de dragoste în care vorbeşte Î. P. S. Sa Patriarhul, contestez veridicitatea aces­tor cuvinte). Păr. Paschia n-a spus nimic că are delegaţia preoţilor din Bucureşti.

La această invitaţie, eu am arătat pe larg că toată chestiunea e un lucru de conştiinţă. S-au făcut pentru Oaste nişte statute şi regulamente pe care conştiinţa mea şi răspunderea sufletească ce o am în Oaste nu le poate primi. Le-am spus lămurit că toate aceste lucruri sunt precizate pe larg în articolul «Pe calea Crucii Domnului Iisus» din foaia «Isus Biruitorul» nr. 5/1937. S-a început apoi o discuţie mai largă, tot timpul fiind vorba mai mult despre statutele Oastei.

Am spus că, intrând acum statutele în aplicare, încercarea unei înţelegeri e cam târzie. A fost timp destul pentru înţelegerea paşnică şi binecuvântată, când am propus de cinci ori un mare sfat al Oastei în care să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al Mişcării. Eu până voi intra în mormânt nu pot înţelege de ce Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae a refuzat totdeauna categoric aceste sfaturi.

 L-am întrebat pe păr. Paschia ce aduce anume, concret, pentru înţelegere. Mi-a răspuns să merg mâine (în lunea de Rusalii) în adunarea de la Thalia şi acolo, în faţa ierarhului şi a adunării, să-mi cer iertare şi să intru în ascultare.

Adică mi se cerea să merg în sala Thalia, să intru în statu­tele şi regulamentele Oastei, să calc solemn peste graiul conştiinţei mele şi peste mărturisirile mele din articolul «Pe calea Crucii Domnului Iisus», să trădez cauza Domnului, făcându-mă complice la asasinarea Oastei, şi să-mi închei viaţa pierzân­du-mi sufletul.

Fireşte, aşa ceva era imposibil (păr. Paschia m-a îmbiat să mă ducă la Thalia pe «braţele dragostei», numai ca să pot intra în statutele Oastei).

Între altele, păr. Paschia mi-a spus că statutele nu mai pot fi o piedică după ce s-au îndreptat (unele) din greşelile arătate de mine prin foaia «Isus Biruitorul». I-am spus că statutele sunt greşite prin însăşi concepţia şi esenţa lor. Cârpirea lor nu poate ajuta nimic. (Un lucru caracteristic s-a petrecut, de altfel, aici. Când eu am arătat prin foaia «Isus Biruitorul» unele din greşelile mai mari ale acestor statute, «Lumina Satelor» a sărit la mine ca la un câine, «documen­tând punct de punct că greşelile arătate de mine n-au nici un temei». Şi, pe urmă, tot le-a îndreptat, chiar după aprobarea Sf. Sinod. Prin urmare, înşişi făcătorii statutelor au recunoscut că au greşit şi pot greşi.)

Cu acestea ne-am despărţit. Şi după asta ce se întâmplă? «Lumina Satelor», folosindu-se de prilejul că mi-a pus căluşul în gură, ca să nu mai pot grăi şi să nu mă pot apăra, a dat această discuţie într-un chip revoltător de mistificat (mincinos). A scris un fulgerător articol, iscălit de patru preoţi şi laici din Bucureşti şi trei din Sibiu, făcând, prin aceste iscălituri, încurcătura, printre cititori, că o delegaţie de 7 preoţi şi laici au fost la mine, când de fapt fuseseră numai doi. Această misti­ficare s-a făcut ca să se facă impresia în popor: Vedeţi, măi, 7 inşi au fost la el în numele Patriarhului şi «răzvrătitul» tot nu vrea să cedeze.

Dar mistificarea nu se opreşte numai aici, ci păşeşte înainte.

Din conversaţia pe care am avut-o cu păr. Paschia, se dau numai frânturi eronate şi tendenţioase. Se repetă mereu vorbele că eu am spus: «Am o conştiinţă. Şi aceasta nu mă lasă. Eu nu mă mai pot întoarce etc., etc.», dar nu se aminteşte nici măcar un cuvânt despre statutele Oastei, despre care tot timpul fusese vorbe şi din cauza cărora spuneam că nu mă pot întoarce. Această revoltătoare mistificare s-a făcut anumit ca să ducă în eroare pe fraţii de la fronturi. «Lumina Satelor» o şi dă pe faţă, încheind articolul cu vorbe ca acestea: Vedeţi, fraţilor: «capul răzvrătiţilor» a respins până la sfârşit iubirea şi îndurarea Bisericii.

Astfel de acuzări urâte şi necreştineşti noi le respingem cu toată durerea. Bunul Dumnezeu să vadă şi să judece.

Şi, cu acest prilej, eu declar ceea ce am declarat de atâtea ori: Eu nu sunt şi n-am fost nicicând contra Bisericii. Eu n-am greşit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea curată şi fără pată. Să avem Biserica primilor creştini. Eu sunt numai contra statutelor făcute prin o neînţelegere care ucide voluntar­iatul şi fiinţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în ţara noastră. Eu n-am fost şi nu sunt contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al Mişcării şi atunci liniştea Oastei poate veni.

De încheiere, îi rog pe fraţi să nu dea crezare mistificărilor ce se fac la adresa mea şi a lor.

Toate învăţăturile şi declaraţiile mele se află în cărţile Oastei şi-n foaia Oastei. Toate cele ce se spun în afară de aceste documente scrise sunt minciuni şi mistificări tendenţioase.

Domnul să ne aibă în grija îndurării şi a adevărului Său. Slăvit să fie Numele Lui!

Sibiu, la 22 iulie 1937                                                           Iosif Trifa

Presiunile ce se făceau asupra tuturor sprijinitorilor Oastei nu mai cunoşteau nici lege, nici ruşine. Rând pe rând căzură aproape toţi preoţii cunoscuţi şi toţi cărturarii în mâinile vrăjmaşului de moarte al Părintelui Iosif, care se folo­sea de toate armele nelegiuite ale puterii, ale politicii şi ale şantaju­lui în acest scop. Unii căzură „prizonieri”, alţii deveniră „dezertori”, apoi colabora­tori ai celor care urmăreau asasinarea morală şi fizică a Oastei şi a întemeietorului ei.

Astfel de presiuni începură imediat şi asupra lui Octavian Metea, noul „cirinean”, care sărise în ajutorul Oastei.

În nr. 2 (6) al foii «Ecoul», el scria:

Cazul Părintelui Trifa…

Sunt dator o lămurire, atât celor care mi-au pus întrebarea, cât şi celor care doresc să mi-o pună. Am fost întrebat pentru ce sprijin pe Părintele Trifa în ziarul meu. Atât acestora, cât şi tuturor oamenilor de bună credinţă, răspund următoarele:

Personal încă n-am avut fericirea să-l cunosc pe Părintele Trifa. Aş fi căutat să-l vizitez, dar sf. sa este încă pe patul de suferinţă. Dar, deşi încă nu-l cunosc pe sf. sa, cunosc Mişcarea sa, pot zice revoluţia sa spirituală – şi o cunosc de mult…

Am urmărit cu interes această Mişcare de redresare sufletească… şi ştiu cât de însemnată este în această criză spirituală… Ridicarea sa a fost o revelaţie… Este parcă ceva de neînchipuit ceea ce a reuşit să facă acest om prin Oastea Domnu­lui pentru Biserica Ortodoxă şi pentru poporul nostru… Dar, o dată cu dezvoltarea acestei Lucrări, au apărut şi duşmanii ei. Aceştia atacă pe promotorul ei, Păr. Trifa, care începe un adevă­rat calvar… I-a fost suspendată gazeta, ameninţată Tipografia, iar el, caterisit şi ameninţat cu excomunicarea… dar Mişcarea sa merge înainte… continuând să facă binele…

Iată de ce, în lupta noastră, ne găsim alături de Părintele Trifa. Şi noi, ca el, slujim adevărul şi cinstea şi căutăm ridi­carea morală şi materială a poporului nostru, din mijlocul căruia ne-am ridicat. Iată ce aveam de spus.

Oct. Metea, avocat

«Ecoul» din 8 aug. 1937

Nr. 3 (7), din 22 august 1937, al «Ecoului» aducea:

 

O veste îmbucurătoare

În urma operaţiei pe care a avut-o în ultimul timp, Părintele Iosif se află mai bine. Temperatura mare a început să-i scadă şi noi puteri de muncă încep să-i revină. Domnul lucrează vădit. Să ne rugăm mai departe cu stăruinţă Scumpului nostru Mântuitor, ca să-Şi reverse continuu harul Său peste el. Să ni‑l ţină mai departe pe drumul însănătoşirii pe scumpul nostru gornist.

Pentru toată această binecuvântare, Slăvit să fie Domnul…”

Fiecare număr al «Ecoului», apărut în astfel de condiţii, era o biruinţă. Dar loviturile organizate împotriva lui continuară cu o furie crescândă. În al patrulea număr (8), bietul Metea trebuia să se apere din nou, scriind pe prima pagină:

Răutatea omenească

Ştiam că, o dată ce această gazetă va deveni legătura Oastei cu fronturile, vor apărea şi duşmanii ei… Cu toate acestea, eram mai hotărât ca oricând să nu mă abat de la ideea de a sprijini Oastea, înlocuind cu modeste puteri trâmbiţa de aur, mântu­itoare de suflete: «Isus Biruitorul». Ceea ce prevăzusem s-a întâmplat. Dacă totuşi însemn aceste lucruri, n-o fac din interes sau pentru a-mi arăta merite – pe care nu le am, fiind doar un modest lucrător în via Domnului – ci doar pentru ca fraţii cititori şi opinia publică cinstită să vadă lupta ce se duce pentru nimicirea acestei Mişcări vii şi pentru înmormântarea ei în nişte tipare reci: statutele… Sunt dureros de surprins totuşi de nedreptele atacuri care se năpustesc asupra mea, din partea acelora care se pretind mai-marii credinţei. Sunt numit eretic, trifist, baptist etc.

…Dar «fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu» (Ps. 73, 28). Şi, cât ne va ajuta Dumnezeu, vom continua…”

Cu toate acestea, foaia continuă să apară, păzită de puterea lui Dumnezeu. Eu, din armată, urmăream cu inima arzând de bucurie fiecare izbândă şi sângerând de durere, fiecare veste rea…

De acolo ţineam strâns legătura cu părintele, care îmi scria aproape săptămânal, uneori trimiţându-mi anumite subiecte pe care să le versific, pentru lucrările sale, cum au fost cele cu „crucile Oastei” şi alte multe poezii care au apărut atunci prin «Isus Biruitorul» sau prin calendare.

Istoria unei jertfe / Traian Dorz – Sibiu: Oastea Domnului, 2012, Vol 2, Cernerea

Author: Editor

Comentarii

  1. Bunul Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihnească pe robul Sau.
    Aleasă prețuire și calde condoleante familiei îndoliate.
    Pr. Prof. Vasile Mihoc

Lasa un comentariu Sterge

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!