„Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Iisus.”
Preaiubiţii Domnului L-au aşezat pe Iisus într-un mormânt găsit în grabă, oferit în dar de Iosif, ucenicul ascuns al lui Iisus.
Acel ucenic, probabil bogat, îşi pregătise un mormânt frumos într-o grădină plăcută (Mt. 27, 60).
Pentru ultimul său loc şi pentru ultimele sale veşminte, de obicei, fiecare om se îngrijeşte să şi le aibă cât mai frumoase.
De multe ori, în locurile cele mai frumoase, am auzit pe mulţi spunând: aici aş vrea să mor. Aici aş vrea să fiu înmormântat.
La marginea mării, aproape de murmurul valurilor
sau la marginea pădurii, unde brazii se leagănă în braţele moi de vânt,
sau în singurătăţile frumoase şi dulci,
– fiecăruia ne-ar plăcea să ne ştim aşezaţi cu iubire, pe totdeauna. Şi fiecare în cel mai frumos loc al inimii sale îşi aşează ceea ce are el mai scump.
Unii îşi ţin acolo vreo fiinţă, alţii vreun lucru, alţii vreo dorinţă neuitată pe totdeauna…
Dar noi L-am aşezat acolo pe Iisus.
Locul cel mai scump, starea cea mai fericită, cântările cele mai dulci, rugăciunile cele mai înalte, lacrimile cele mai fierbinţi, dragostea cea mai aleasă, vârsta cea mai frumoasă – tot ce am putut avea sau afla mai unic şi mai de preţ – noi le-am dat şi am dorit să-I dăm numai lui Iisus, Preaiubitul Scump al inimilor noastre.
În mijlocul grădinii sufletului nostru, acolo L-am pus pe Iisus.
Şi acolo Îl vrem să rămână pe totdeauna într-o dragoste ca a mormântului, care nu dă înapoi niciodată ceea ce primeşte.
Cu o gelozie ca a morţii, care nu mai lasă ce a cuprins (C. Cânt. 8, 6).
Oricât a fost de lungă şi pentru noi această Vinere a Patimilor Domnului nostru Iisus
sau oricât de scurtă ne-a fost şi nouă Ziua Pregătirii,
– vine totuşi şi noaptea. Vine odată şi sfârşitul. Vine şi vremea când trebuie să fim puşi şi noi în locul de unde nu vom mai ieşi până în clipa cea mare a învierii tuturor.
Cât ar fi de frumoasă grădina pe care ne-am pregătit-o,
cât ar fi de frumos locul pe care ni l-am ales pe pământ,
cât ar fi de frumos mormântul în care credem că vom fi puşi,
– nicăieri nu suntem aici pe totdeauna.
Mormântul nu este „casa de veci”, cum i se spune,
căci şi din casa aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceasta.
Şi din patul acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel unde vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt. 25, 46).
Preaiubiţii lui Iisus, Iosif şi poate Maica Sa şi noul ei fiu, Ioan, au împrumutat pentru El acest loc nou de mormânt în apropiere şi în grabă. Nu numai pentru scurtimea timpului, ci şi pentru credinţa în învierea Lui, care trebuia să vină, în care ei credeau.
Ai Lui ştiau toate profeţiile Sale.
Nu uitaseră încredinţările pe care li le dăduse Iisus, Preaiubitul lor, că va învia.
Sau cel puţin nu le uitaseră acei care au împrumutat în grabă acest mormânt, încredinţaţi fiind că Hristos, Domnul lor, tot nu va rămâne prea mult timp acolo.
Fiindcă era cu neputinţă ca El, Cel ce ţinea cheia Morţii şi a locuinţei morţilor, să fie oprit de moarte (Apoc. 1, 18).
Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic! Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele scumpe ale Domnului Iisus! Şi faţă de adevărul Cuvântului Său.
Un suflet scump Îl unsese pe Domnul cu mirul său cel mai de preţ, în vederea morţii Sale (In. 12, 3-7).
Alte suflete preascumpe, pe care Sfântul Ioan nu le numeşte – pentru că poate este vorba chiar şi de sine în-suşi – au găsit vremelnic un loc frumos unde să fie pus.
Toate acestea, în aşteptarea Învierii Sale în care ei credeau cu înfrigurare.
Acolo Cuvântul spune că L-au pus, nu că L-au înmormântat pe Iisus, după cum grăuntele de grâu este pus sub brazde, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp; ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.
Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia,
dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia,
dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti ai lumii acesteia – în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a învierii mântuitoare.
O, ce nădejde scumpă avem noi însă, cei ce credem prin Hristos şi în El, Mântuitorul nostru, Mirele şi Domnul nostru!
Prin El, noi suntem încredinţaţi că vom învia.
Prin Iisus, noi trăim în lumea aceasta ca nişte puşi pe un timp scurt.
Privim casele noastre, slujbele noastre, avuţiile noastre, necazurile noastre şi chiar trupul nostru ca pe nişte locuri vremelnice în care suntem puşi în vederea învierii.
Învierea este totul, locul nu e nimic.
Cu această nădejde şi credinţă, Îl punem pe Hristos în inimile noastre. Şi inimile noastre în Hristos. Mâine Dimineaţă El va învia în noi şi noi în El pe totdeauna.
Slavă şi slavă, şi slavă veşnică Ţie, Iisuse Doamne!
Jertfa noastră Răscumpărătoare,
Odihna noastră după munca vieţii acesteia,
Sămânţa învierii noastre din Praznicul Primăverii Veşnice,
Slava tuturor răsplătirilor noastre,
Locul fericit al tuturor întâlnirilor şi al petrecerilor noastre veşnice cu preaiubiţii noştri.
Şi Tu Însuţi, Cel dintâi înviat între noi, vei veni să ne învii de aici de unde ştii că ne-ai pus.
Amin. Vino, Doamne Iisuse!
Hristos – Jertfa noastră / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2015
