Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Editor

Author Archives

Fraţii mei dragi, iubiţi munca. Nu iubiţi lenea.

Fraţilor tineri, când vă căutaţi un tovarăş de viaţă, căutaţi să semene cu voi, să aibă acelaşi caracter, să aibă aceeaşi credinţă, mai ales să aibă aceleaşi gânduri, căci numai în felul acesta voi veţi fi binecuvântaţi.

Apoi ne-am mai gândit, căci s-a spus aici despre cineva care şi-a căutat o mireasă care nu semăna cu el. S-a vorbit aseară puţin şi despre Naomi şi mult s-ar fi putut vorbi despre Rut, nora ei. Rut, cea care s-a căsătorit cu Boaz, care a cules spice de pe ogorul lui Boaz când era săracă şi când era orfană, şi când era nenorocită.

Acestei tinere nu i-a fost ruşine să se ducă pe ogorul unui om bogat, să culeagă spice de acolo. Nu i-a fost ruşine. Munca nu-i o ruşine pentru un credincios.

Un credincios munceşte cu drag şi cu bucurie în orişice loc. Munca îl ridică pe credincios, ea nu îl înjoseşte. Aşa a făcut Rut – şi pe urmă, lui Boaz nu i-a fost ruşine să se căsătorească cu sărmana aceasta moabită, tânără. Lui Boaz nu i-a fost ruşine. Boaz, omul acela bogat, trebuia să-şi caute o mireasă potrivită cu el, dar el nu face aşa. El se căsătoreşte cu o fată săracă, sărmană, nenorocită, orfană, cu aceea căreia i-a murit bărbatul, cu aceea care nu avea pe nimeni ca reazem. (mai mult…)

Mărturii de la nunțile mirilor din începuturile Oastei – Vasilică și Aneta Pohrib

Trecutul Lucrãrii Oastei Domnului ne leagã s-au ar trebui sã ne lege și pe noi cei de astãzi. Nu se știu toate și nu se poate povesti tot, dar mai sunt fãrâmituri din care ne putem hrãni, pãstrate cu sfințenie în coșurile și inimile fraților cu perii cãrunți. Într-o zi, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul, am mers pânã la fratele Vasilicã Pohrib, pentru a mai discuta câte ceva cu dânsul. Era foarte slãbit, dar ne-a istorisit, dupã puterile sale, frumoase clipe din viațã, anumite stãri duhovnicești petrecute cu frații, dar și felul cum s-a desfãșurat cãsãtoria și inclusiv nunta frãției sale. Tocmai de la aceste nunți din începuturile Oastei am vrea sã avem cât mai multe mãrturii, care sunt de mare folos pentru generațiile de acum și pentru cele viitoare. Nu vorbea mult, dar înþelegeam ce dorea sã spunã. Unele lucruri le-am mai reþinut și din alte discuții de altã datã pe care le-am întregit cu acestea. Într-un târziu voiam sã plec ca sã-l las liniștit, dar m-a rugat sã mai rãmân puțin, spunând cã atunci când discutã cu frații nu mai simte durerea.

Printre altele, l-am întrebat pe fratele Vasilicã de un frate din trecutul Oastei, pe nume Gheorge Doruș de la Corod – Galați, un frate care cânta la acordeon și armonie, dar știa numai șapte cântãri. Fratele cântãreț despre care vorbim a fost invitat personal la nunta fratelui Vasilicã, în toamna anului 1954. Amintirile acestea derulate au scos la ivealã toatã pregãtirea și atmosfera nunții de atunci, stãri și momente foarte importante pentru noi toți. Fratele Vasilicã ne-a povestit:

Am fãcut armatã timp de trei ani la muncã, cum era pe vremea aceea, dar, în ultima perioadã, m-au dat la mina de uraniu de la Oradea. Nu știam dacã mai scap vreodatã de acolo. Am trimis acasã bani și am îmbrãcat pe toți frații mei sã fie de pomanã, cã, Doamne ferește, cine știe dacã mã mai întorceam cu viațã de unde eram. Cei credincioși erau vãzuți ca oameni periculoși și ne-au dat la cele mai grele munci, dar a dat Bunul Dumnezeu sã mã întorc acasã. Mai aveam ceva bani strânși pe care i-am folosit la nuntã. Fata cu care vorbisem înainte de-a pleca militar, tot cu ea am dorit sã mã cãsãtoresc. (mai mult…)

Munca este aceea care-l înnobilează pe om, care face om din tine. (Dar trândăvia te face neom.)

Frate dragă, care lucrezi în mină sau în câmp, sau într-un atelier oarecare, sau într-o fabrică de fire de mătase, oriunde lucrezi, sau poate undeva la mătură, cumva… nu interesează! Munca… chiar dacă e uneori grea munca noastră – totuşi munca este aceea care-l înnobilează pe om, care face om din tine. (Dar trândăvia te face neom.) Acolo unde te găseşti, frate dragă, oare semenul tău din dreapta sau colegul tău din stânga ştiu ei taina ta? Ştiu ei oare că tu eşti credincios? Văd ei ceva deosebit în tine? Sau încă nu văd nimic, încă n-au aflat nimica?

Un proverb călugăresc spune că orice ucenic, după ce a intrat în mănăstire, va sta un an sau doi până să-l călugărească. În timpul acesta, dacă arată vreodată plictiseală, oboseală, de parcă s-a dezgustat de viaţa asta austeră, strâmtă, ca într-o închisoare de bunăvoie, atunci i se spune aşa: „Dragul meu, nu uita că abia acum a aflat diavolul că te-ai făcut călugăr.” Aşa şi noi să ne punem întrebarea: Oare a aflat diavolul că suntem credincioşi în Oastea Domnului Iisus? Oare a aflat diavolul că tu eşti în Oastea Domnului? (mai mult…)

Munca fără rugăciune n-are spor şi nici binecuvântare, după cum nici rugăciunea fără muncă, la fel

Mulţumim din toată inima părinţilor iubiţi, trupeşti şi sufleteşti, care, prin munca lor şi prin osteneala lor, au pregătit cu răbdare, cu credinţă şi cu dragoste acest prilej, părinţilor care au crescut din dragoste pentru Dumnezeu nişte copii pentru Dumnezeu.

Aşa cum s-a mai amintit aici, nu trebuie să uităm în clipa bucuriei pe niciunii dintre cei care cu suferinţa, cu munca şi cu răbdarea lor au ajutat ca noi să ajungem o zi de astfel de bucurie. Mulţumim din toată inima conducătorilor poporului nostru care veghează asupra bunului mers al tuturor lucrurilor în ţara noastră. Şi datorită îngăduinţei şi grijii cărora noi putem să ne bucurăm slobozi de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi putem să ne adunăm aici şi putem să ne rugăm şi pentru patria noastră şi pentru cei care veghează la independenţa poporului nostru. Şi pentru cei care muncesc, şi pentru cei care petrec nopţi în frământare şi în griji pentru bunul mers al tuturor treburilor în ţara noastră. Pentru ca noi, la adăpostul grijilor, să putem sluji lui Dumnezeu fără piedici şi să ne putem bucura şi noi de tot rodul muncii noastre şi de tot rodul ostenelii muncii altora care, din dragoste, s-au gândit şi la noi şi se trudesc şi ostenesc pentru liniştea şi bucuria noastră. (mai mult…)

„Ţarina unui om leneş” – Pilde 24,32 – Ţarina noastră cea duhovnicească

Pogorârea Duhului Sfânt prilejuieşte şi anul acesta împlinirea bucuriei ostaşilor Domnului de a poposi la Sibiu în adunare „de Sărbătoare”, întâlnire ce se va desfăşura cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, Dr. La­u­renţiu Streza, Mitropolitul Ardealului. Adunarea de Tineret, intrată deja în tradiţia marilor adunări ce se desfăşoară la Sibiu, are ca temă „Munca şi lenea duhovnicească”

Bibliografie: „Munca și lenea” – autor: Preot Iosif Trifa, Editura Oastea Domnului, Sibiu. Cartea cuprinde meditaţii şi învăţături despre munca şi lenea duhovnicească dar şi despre munca şi lenea trupească. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în anul 1936 în 10.000 exemplare.

„Înţeleptul şi împăratul Solomon a trecut odată prin ţarinile supuşilor săi. Ieşise cum s-ar spune azi o „vizită regală”. Cu acest prilej a văzut moşioara unui om leneş. Şi tare s-a întristat despre cum a văzut-o. „Trecut-am pe lângă ţarina unui om leneş şi pe lângă via unui om fără de minte. Şi iată, era în totul numai scai înalţi; spinii acoperiseră întregul loc şi îngrădirea lor de piatră era surpată. Văzut-am acestea şi le-am luat în inima mea; am căutat şi am tras învăţătură” (Pilde 24,30-32).

În legătură cu aceasta a scris într-alt loc înţeleptul Solomon: „Până când vei dormi, o, leneşule? — sărăcia vine peste tine ca un hoţ şi lipsa ca un haiduc” (Pilde 6,9—11), cum se vede în chipul de alături. Dar vedeţi înţeleptul Solomon nu s-a întristat numai văzând ţarina leneşului, ci a tras şi învăţătură. Din ţarina unui om leneş a cules învăţătură duhovnicească. Aşa este omul cel înţelept. Aşa este omul cel credincios. El trage învăţătură din toate celea. Un om credincios, un copil al lui Dumnezeu, vede ceva şi învaţă ceva şi acolo unde altul nu vede nimic. Pentru un copil al lui Dumnezeu predică şi păsările cerului, crinii câmpului, peştii mărilor etc. „Voi, copiii lui Dumnezeu, — zice un vestit predicator — veţi afla predici peste tot locul, pe uscat şi pe mare, pe pământ şi pe cer, şi veţi învăţa de la fiecare animal, pasăre, peşte, insectă şi de la fiecare plantă care răsare şi creşte pe pămînt”.

Înţeleptul Solomon a tras învăţătură şi de la nişte scaieţi şi urzici. A văzut o ţarină năpădită de scai şi buruiene şi şi-a zis: „oare nu tot aşa face şi păcatul cu ţarina inimii omului?” Înţelepciunea omului credincios culege struguri — adică învăţătură — şi din spini. Culege smochine şi din urzici.

Şi acum să ne întoarcem la,ţarina omului leneş. Pe omul acela înţeleptul Solomon îl numeşte fără de minte, adică nebun. Grea vorbă! Se pare poate ca acel om să fi fost un om foarte de treabă. Un om cinstit. Şi totuşi Solomon îi aruncă vorba grea de nebun. De ce? Pentru că el avea o moşie, avea o avere pe care, din lene n-o lucra, n-o îngrijea, ci o lăsase în părăginire.

Întocmai aşa stau lucrurile şi cu averea cea spirituală. Căci moşia şi averea omului nu este numai casa şi pământul, ci şi mintea,inima, credinţa şi celelalte bunuri spirituale. Unii au din această avere mai mult, alţii mai puţin. Dar trebuie să o „muncească”; să o apere de „scaieţi” şi ,,urzici” făcând-o folositoare lui şi altora. Un om poate fi foarte cuminte. Poate avea o avere de mare înţelepciune. Dar ce folos dacă această avere face „scaieţi” şi „urzici”; face înşelăciuni, nedreptăţi şi alte lucruri slabe. Ce folos şi de averea „culturii” dacă dă şi ea „scaieţi” şi „spini” în loc de flori şi roade de fapte bune! Un învăţat creştin zicea: „dacă ştiinţa ta, cultura ta, activitatea ta nu duce într-acolo ca să serveşti lui Dumnezeu prin neamul tău, atunci n-ai învăţat aceea ce Solomon numeşte înţelepciune şi tu nu eşti omul acela despre care stă scris că „oriunde se duce, face bine”.

Aşa e şi cu ogorul nostru cel duhovnicesc, cu averea noastră cea duhovnicească. Credinţa ta desigur este o avere frumoasă. Dar ce folos dacă nu lucrezi cu ea şi prin ea ca să produci recoltă de fapte bune! Credeul este desigur o avere minunată. Dar poţi ajunge cu el în iad dacă nu lucrezi cu averea lui. Te lauzi cu biserica ta, cu credinţa ta ortodoxă? Foarte bine. Şi eu mă laud. Este averea noastră cea mai scumpă. Vom pierde însă mântuirea cîtă vreme nu lucrăm în această avere. Vom pierde mântuirea câtă vreme noi vom dormi ca nişte leneşi, cu scaieţii şi urzicile păcatelor crescute până la brâu. Nu-i destul să ai o avere duhovnicească, ci trebuie să şi lucrezi în ea. Nu talanţii sunt o avere, ci sporirea lor, cum spune şi Evanghelia. Nu pământul în sine este o avere, ci lucrarea lui.

„Mântuirea vine prin dar” zic unii. Şi mulţi îşi razimă lenea duhovnicească aici: păi dacă mântuirea vine prin dar, la ce să mai lucrăm noi? La ce să mai alergăm şi noi pentru mântuirea altora? Da! e adevărat, mântuirea vine prin dar. Dar şi aici plugăria şi ţarina ne ţin o predică. Omul, plugul şi sapa nu pot face absolut nimic câtă vreme cerul de Sus nu-şi trimite darul lui: căldura, pioaia etc. Însă sub revărsarea acestui dar omul trebuie să lucreze, altcum creşte buruiana şi urzica. Peste ţarina unui om leneş poate să umble cea mai potrivită vreme — ea va produce numai urzici şi bălării.

Aşa e şi cu ţarina noastră cea duhovnicească. Harul trebuie primit într-un pământ lucrat de noi şi pregătit de noi pentru primirea şi rodirea lui — altcum, cu lenea noastră, vom produce numai buruieni şi urzici de păcate. Unde rugineşte plugul şi sapa, creşte cucuta şi urzica. Un creştin „leneş” nu este copilul Celui care a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu încă lucrez” (Ioan 5,17).

 

Părintele Iosif Trifa

din cartea „Munca şi Lenea”

Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1991

 

MIJLOACE DE ÎNDUHOVNICIRE ( V )

Sfântul Apostol Pavel ne vesteşte prin Duhul că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţa cea adevărată, chiar dacă fizic se mai află în adunare, şi se vor alipi de duhuri înşelătoare (cf. I Tim 4, 1). Adunarea care, prin duhul, a descoperit pe aducătorul de învăţături deosebite, neevlavios, cu viaţă duhovnicească în neorânduială şi „de sine” şi prin prezenţa sa aduce dezbinare şi bănuieli rele are datoria sfântă să se ferească de astfel de oameni (cf. I Tim 6, 3-5), să-i îndepărteze şi să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii.

***

Jertfa Domnului Iisus Hristos este izvorul oricăror Sfinte Taine, este râu aducător de har şi binecuvântări prin Duhul Sfânt. Cine rămâne sub această revărsare este fericit şi în veacul de acum, şi în cel ce va să vie.

Slava lui Dumnezeu s-a arătat nouă în culmea dragostei divine, prin Jertfă, Moarte şi Înviere şi Înălţarea Domnului Iisus la cer şi se arată în Trupul cel tainic umplut de lumină şi har prin lucrarea Duhului Sfânt, adică Biserica, al cărei Cap este Hristos-Domnul, Care, prin Duhul, este plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (cf. Ef 1, 20-23). Duhul Sfânt actualizează mereu, cu fiecare suflet şi generaţie, în Biserică mântuirea adusă de Domnul Iisus prin Jertfa, Moartea şi Învierea Sa.

Viaţa în Hristos-Domnul este o viaţă sacramentală. Lucrarea Duhului Sfânt de zi cu zi a oamenilor în Biserică este spre luminarea şi sfinţenia vieţii fiecărui mădular, ca să ajungă la capacitatea maximă a trăirii cu Hristos şi în Hristos. Fiecare mădular al Bisericii, prin harul Domnului, să fie o epistolă vie (cf. II Cor 5, 15).

***

Zice Sf. Vasile cel Mare că Duhul se află în fiecare aceia care primesc Sfintele Taine ca şi când nu s-ar împărtăşi decât aceluia singur (fără împuţinare), şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura capacităţii lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu este măsură. Tot astfel şi la înţelegerea şi pătrunderea sfintelor învăţături. „Prin Duhul inimile se ridică, cei slabi sunt conduşi de mână, cei înaintaţi devin sfinţi şi desăvârşiţi”.

Acţiunea Duhului Sfânt nu poate fi văzută. Ea fiind tainică, i se văd roadele şi acestea sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credin-cioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (cf. Gal 5, 22).

A avea răstignită firea pământească înseamnă să fii copil al Domnului după har, înseamnă a avea pe Duhul Sfânt. Căci El umple inimile credincioase de Hristos-Domnul şi comuni-că cu ele prin har.

Duhul Sfânt, în scrierile Sfintelor Scripturi, mai e numit şi Duhul lui Hristos, pentru că El naşte pe Hristos în sufletele credincioase, le uneşte cu El şi a fost trimis de Tatăl prin mijlocirea Domnului Iisus (cf. In 14, 15-17). „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi se umple de lumină” zice cântarea bisericească. Darurile Lui multe sunt, dar Duhul numai unul singur, Care lucrează la sfinţirea, comuniunea şi unirea tuturor în dragostea Lui.

***

După naşterea în Duhul, urmează creşterea în Duhul. Ce spunem noi despre copilul care se naşte şi nu creşte? Sau despre acela care se naşte, dar mădularele lui nu cresc deopotrivă cu vârsta şi nu cresc la fel? Un asemenea creştin produce multă suferinţă întregului corp duhovnicesc (cf. I Cor 12, 25-27). La unii ca aceştia toate trec prin stomac şi sunt mereu în căutarea lucrurilor fireşti.

Creşterea duhovnicească se face prin lucrarea Duhului Sfânt, sau, mai bine-zis, prin conlucrarea noastră cu Harul Divin şi viaţa ne va fi înduhovnicită conform cu capacitatea de acumulare a fiecăruia (cf. In 15, 5; Gal 3, 27; Rom 8, 25-27). În măsura în care putem primi darurile cereşti, duhovniceşti, ne îmbrăcăm în lumină şi ne împodobim cu har şi dar.

„Cel ce ne întăreşte pe toţi împreună, în Hristos-Domnul, şi Care ne-a uns este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului” (II Cor 1, 21-22). Numai rămânând în El aducem roadă multă şi bună. Despărţiţi de El suntem nimic (cf. In 15, 5).

Nu putem purta în suflet chipul Domnului, iar în trupuri chipul păcatului. Nu există sfinţenie lăuntrică, a sufletului, fără sfinţenia şi a trupului. Duhul Domnului sfinţeşte: trupul, sufletul şi duhul, adică fiinţa întreagă. El ne vrea întregi pentru Dumnezeu (cf. I Tes 2, 11), sfinţi şi fără prihană. Harul lui Dumnezeu, harul mântuitor (cf. Tit 2, 11) străbate întreaga fiinţă, o luminează, o curăţeşte şi o sfinţeşte. Prin Duhul Sfânt suntem purtători de Hristos. Zice Sf. Ioan Damaschin: „Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, Stăpân a toate, Izvor de Înţelepciune, de Viaţă şi Sfinţenie, Plinătate, Cel ce cuprinde toate lucrurile şi pe toate le împlineşte, Atotputernicul, Puterea Infinită” (In 14, 15-17).

Duhul Sfânt, pogorându-Se peste Sfânta Fecioară şi umbrind-o, o face Născătoare de Dumnezeu (cf. Mt 1, 18; Lc 1, 35).

Duhul Sfânt este invocat şi Se pogoară peste Sfintele Daruri (cf. Rom 8, 25-27), ne învaţă cum să ne rugăm şi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.

Mântuitorul aseamănă lucrarea Duhului în inimi cu vântul care suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul (cf. In 3, 8), o nădejde care nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile credincioase şi primitoare ale Adevărului prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat (cf. Rom 5, 5).

Darul primit de la Dumnezeu poate fi luat, când acela care l-a primit nu-l mai foloseşte, nu-l întrebuinţează spre mântuire, sau se laudă cu el, ca şi când ar fi un bun al său (cf. I Cor 4, 7).

Mântuirea omenirii nu se încheie cu moartea Domnului Iisus pe Cruce, ci se finalizează în unirea Domnului Iisus cel Răstignit şi Înviat cu credincioşii Lui, ca şi ei să moară păcatului şi să învieze la viaţa cea nouă în El (cf. I Cor 2, 2).

Sunt înşelaţi cei care falsifică, crezându-se îndreptăţiţi să creadă şi să înveţe pe alţii că, făcând participare reală la moarte şi înviere, se vor mântui toţi oamenii.

Cuvântul lui Dumnezeu, comuniunea cu El prin părtăşie duhovnicească, primirea Sfintelor Taine sunt mijloace de înduhovnicire. Pentru înduhovnicirea noastră nu este de ajuns numai citirea Cuvântului lui Dumnezeu scris în Sfânta Carte, ci mai ales o continuă conlucrare a noastră cu harul dumne-zeiesc.

Dumnezeu şi harul divin să se amestece în toate ale noastre şi toate să-I aparţină numai Lui. Cuvântul şi Sfintele Taine sunt deopotrivă necesare şi trăirea în Hristos conduce la sfinţenie, desăvârşire şi mântuire.

Mântuitorul, ca să mântuiască omenirea, nu S-a limitat doar la raţiune, la teorie, cum zic unii că se pot împărtăşi deplin numai citind Cuvântul, fără a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Apostolii sunt numiţi şi slujitori ai lui Hristos şi ispravnici ai Tainelor lui Dumnezeu (cf. I Cor 4, 1). Prin urmare, o dublă misiune, care, de fapt, este una, în Acelaşi Duh Sfânt.

Mântuirea este o lucrare a iubirii neasemuite a lui Dumnezeu, arătată şi împlinită în Jertfa de pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, şi prin Duhul Sfânt revărsată de-a lungul veacurilor în Biserică, care este stâlpul şi temelia Adevărului (cf. I Tim 3, 15). Sfânta Scriptură nu ne este dată ca să o citim ca pe orice carte, să vorbim despre Dumnezeu şi despre cele  scrise în ea, ci ea este revelaţie divină în lucrarea de înduhovnicire, o comuniune cu Dumnezeu, a divinului cu voinţa omului, când omul se supune şi primeşte cu inima întreagă se dăruieşte întreg harului divin, trăieşte Cuvântul Evangheliei, îl meditează, îl mărturiseşte şi altora, iar din viaţa lui izvorăsc roadele neprihănirii.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine întru Numele Domnului! Lui I se cuvine Slava şi închinarea acum şi în vecii vecilor. Amin.

va urma

Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011

Arhim. Vasilios Gondikakis – Să ne însemnăm cu semnul Crucii şi să înfruntăm viața

În mijlocul necazurilor vieţii trebuie să găsim un loc paşnic, un colţ liniştit, un timp de tăcere în care să ne cercetăm pe noi înşine. Dacă vom mistui hrana pe care viaţa ne-a dăruieşte, vom ajunge la „Slavă Ţie, Doamne!”. Patericul ne spune istorisiri despre monahi care prin sme­renie şi iubire pentru aproapele au de­venit sfinți; dar, de asemenea, ne vorbeşte şi despre alţii care, datorită mândriei şi egoismului lor, au fost nimiciţi. Când omul dobândeşte sensibilitatea trăirii ortodoxe, întreaga viaţă şi întreaga lume devin precum un Pateric cu paginile des­chise. Prin urmare, viaţa unui creştin ortodox în această lume este precum stu­dierea exactă a unui Bătrân autentic din Pateric. Prin toate cele cu care se confruntă i se dezvăluie iubirea lui Dumnezeu şi puterea smereniei, ca de altfel şi nimicirea care vine asupra omului din cauza mândriei, egoismului şi înălţării de sine. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Biserica Ortodoxă nu caută să te convingă, ci te cucereşte

Trebuie să îndepărtăm nu numai stratul de depuneri de pe vechile icoane, dar şi stratul de murdărie, de depuneri de pe noi. Fiecare dintre noi este o imagine a lui Dumnezeu, iar patimile sunt această mizerie care ne acoperă. Dacă trăim în asceză şi în smerenie, reuşim să facem această îndepărtare, această curăţire şi suntem gata să primim harul Sfântului Duh. Abia atunci putem înţelege ceea ce e omul în realitate, care este rostul său şi că Biserica Ortodoxă este mama noastră. Abia atunci pricepem care sunt obligaţiile noastre faţă de toţi credincioşii ortodocşi şi, desigur, faţă de lumea întreagă.

Nu este simplu şi uşor să fii credincios ortodox, după cum nu este simplu şi uşor să fii om. Întotdeauna în istorie, ortodocşii au fost mai puţini ca alţii, dar totdeauna au fost partea dinamică, „sămânţa” care a produs marele arbore. Este ca o perlă preţioasă, pentru care fiecare om vinde tot ce are, ca să intre în posesia ei.

Unitatea şi libertatea noastră ne arată măreţia omului. Fiecare dintre noi nu este doar o parte dintr-un mare mister, dintr-un mare întreg, şi întregul este o parte din noi. Fiecare credincios nu este doar o parte a unei Biserici mai mari, ci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare dintre noi este o Biserică în miniatură. Fiecare din noi are în el tot misterul Bisericii. (mai mult…)

MIJLOACE DE ÎNDUHOVNICIRE ( IV )

Duhul Sfânt, Cel făgăduit de Fiul şi trimis de Tatăl în ziua Cincizecimii ca Mângâietor, Învăţător, Împlinitor şi Desăvârşitor al lucrărilor divine în viaţa de credinţă, prin lucrările Sale de Har ceresc ne încredinţează că rămâne cu noi şi în noi, în veac, că ne uneşte pe toţi într-o unitate de părtăşie a dragostei divine, formând astfel Biserica cea Vie şi nedespărţită în Hristos-Iisus Domnul nostru.

Noi, toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh (cf. I Cor 12, 13). Nu numai apa, ci Duhul face viu (cf. Mt 28, 18-19). Apa este simbolul trecerii, al înmormântării, al îngropării împreună cu Hristos spre viaţa cea veşnică. Numai apa nu ne salvează de la pieirea veşnică. (mai mult…)

Arhim. Vasilios Gondikakis – Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit ( III )

Să mergem acum la o priveghere. Iarăși îți zice rațiunea lumii: Rezistați 12 ore? 15 ore! Dar sunteți în toate mințile? S-a demonstrat că omul are capacitatea de a-și păstra atenția concentrată doar pentru scurt timp. Și îți spune celălalt: eu sunt un om cultivat, vreau să îmi organizez viața rațional. Dar ce să faci cu această cultivare și cu această rațiune… Rezistăm 15 ore? Și ce înseamnă asta, că rezistăm? Să fii mort de oboseală. Să te topești. Acolo, tocmai în această topire, stă secretul. Și de acolo izvorăște o altă cerere către Dumnezeu și altă mângâiere care nu se aseamănă cu nimic altceva.

Și mergem în tot Sfântul Munte umblând la pas pe cărări și drumuri de piatră. Din nou, aceeași obiecție: Ce lucru mai e și ăsta? Ce sens are să te omori de oboseală pe drumuri de mers pe jos? Nu e mai bine să mergi cu mașina într-un sfert de oră? (mai mult…)