Avuţia cea mai mare e credinţa-adevărată
care îţi îndrumă viaţa pe cărarea cea curată,
şi-i nădejdea neclintită în izbânda jertfei sfinte
care-ţi dă mereu tăria să-ţi duci lupta înainte,
şi-i iubirea neschimbată, una-n veci cu legământul,
şi-o va moşteni acela care-şi va ţinea cuvântul.
Nu-i comoară-n lumea-ntreagă mai de preţ ca mântuirea,
fericit acela cărui asta-i este moştenirea;
cine-i ştie preţul mare şi răsplata ce-o aduce
poartă pentru ea, în viaţă, orice sarcină şi cruce,
rabdă pentru ea oricâte nedreptăţi şi suferinţe,
ea dă veşnica răsplată a cereştii biruinţe.
N-am să-ţi las comori mai scumpe, drag moştenitorul meu,
decât Aurul Credinţei neclintite-n Dumnezeu
şi comorile Nădejdii, şi-a Iubirii piatră scumpă;
de la ele niciodată gândul tău să nu se rumpă,
de la ele niciodată ochii tăi să nu se-abată,
căci prin ele, a ta viaţă va fi-n veci cea mai bogată.
Cinstea-i orişicând averea cea mai scumpă şi mai rară,
oameni ce s-o aibă asta nu-s prea mulţi în nici o ţară;
mai întâi ca orice-avere ce-aş avea să-ţi las eu ţie,
fiul meu, aceasta este cea mai scumpă avuţie;
mi-au lăsat-o naintaşii şi-am lăsat-o nepătată,
şi ţi-o las cu datoria s-o păstrezi pe veci curată.
Avuţiile divine mai nainte înşirate,
fiul meu, ca moştenire sfântă ţi le las eu toate;
preţuieşte-le din suflet, mai presus ca orice bine,
şi-ntr-o inimă curată, într-un gând curat le ţine;
mintea ta cu-nţelepciune pururi le chivernisească
şi inima prin iubire fericit să le mulţească.
Astfel să le laşi în urmă şi tu celui ce-ţi urmează,
şi-atunci fi-va neamul nostru ca şi soarele-n amiază.
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
