„Babilonul cel mare“ hălăduie azi prin lume

(Apocalipsa cap. 17)

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în gră­dina Edenului. Şi prin aceasta – prin ispita cărnii – a câştigat prima biruinţă. Şi prin asta câştigă şi azi cele mai multe biruinţe.

În toate vremurile, Satana a pândit poziţia aceasta şi a încercat să intre în hotarele sufleteşti ale omului prin carne, prin „uşa“ cea mai slabă.

 În toate vremurile, Satana a avut seceriş bogat cu ispita şi păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Nicio­dată doar de când e lumea n-au fost stricăciunile des­frânării atât de grozave ca azi.

Desfrânarea şi păcatele lumeşti nu mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sunt adevărate Sodome şi Gomore. Dansurile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale oraşelor mari ai rămâne îngrozit.

Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine.

Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi feri­rea de prunci sunt păcate care au umplut lumea, la oraşe ca şi la sate.

Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.

Cu adevărat parcă am ajuns vremile cu Ba-bilonul cel mare din cartea Apocalipsa, cap. l7.

„Şi eu, Ioan, fratele vostru, văzui o femeie şe­zând pe o fiară roşie, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Iar pe fruntea ei purta scris un nume tainic: Ba-bilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pă­mântului… şi cei ce locuiesc pe pământ s-au adăpat de vinul desfrânării ei“ (Apoc. l7).

Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş „Babilon“ sufletesc.

Scripturile spun că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni „sfârşitul“. Desfrânata cea mare va stăpâni „noroade, gloate, neamuri şi limbi“ (Apoc. 17, 15) şi apoi va răsuna strigătul „căzut, căzut Babilonul“ (Apoc. 19, 6).

Desfrânarea este un păcat greu şi de suflet pierzător.

Scripturile sunt pline cu arătări şi pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat. Dăm mai jos câteva din învăţăturile biblice despre păcatul desfrânării.

Desfrânarea este şi ea un fel de beţie. Căci, întocmai ca beţia, ea omoară şi trupul şi sufletul omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar, vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: „Miere curge din buzele femeii desfrânate care până la o vreme îndulceşte, dar pe urmă, mai pe urmă, mai amară decât fierea o vei afla şi mai tăioasă decât sabia cea ascuţită. Depărtează calea ta de la dânsa şi nu te apropia de uşa casei ei ca nu cumva să dai floarea vieţii tale al­tora şi îţi va părea rău pe urmă când se va topi carnea trupului tău“ (Pilde 5, 3-11).

Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. „Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc pe cărările vieţii“ (Pilde 2, 16-19).

Desfrânarea este o beţie, sau mai bine-zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. „Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la moarte desfrânatul“ (Pilde 7, 22-24). „Preţul curvei este moartea, căci au doar va ascunde ci­neva foc în sân şi nu-şi va arde hainele, au călca-va cineva pe cărbuni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele, aşa şi cel ce intră la femeia cu bărbat“… (Pilde 6, 24-29).

Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. „Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei“ (I Cor. 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul. Evanghelia nu pune „laţ“ cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei că­sătoriţi curăţia căsătoriei, de la juni şi june curăţia fe­cioriei, iar de la cei ce au „darul înfrânării“ şi nu s-au că­sătorit, înfrânare (I Cor. cap. 7).

Părintele Iosif Trifa
din volumul “Sodoma şi Gomora”