Lumea, oraşele, satele, până şi cătunele cele mai îndepărtate sunt pline cu tot felul de duhuri necurate, care întunecă mintea, răzvrătindu-i pe oameni şi împotrivindu-i Adevărului, să nu caute sfinţenia şi neprihănirea care ne vin din Duhul Sfânt.
În cuvântul de rămas bun al Sf. Ap. Pavel de la Milet (cf. Fapte 20, 17-38), printre altele, spunea: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi! Şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte apasă greu pe conştiinţa celor ce propovăduiesc Evanghelia Domnului Iisus. Cine, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, poate rosti astfel fără să roşească sau să i se umbrească seninul, fi-va oare vrednic de veşnica răsplată? Fii necruţător cu tine însuţi, căci nu prin vrednicie, ci prin ascultare în smerenie primeşti harul şi mila Dreptului Judecător.
Capitolul 6 de la Efeseni ne deschide câmp liber de luptă fiecăruia împotriva căpeteniilor, a domniilor, a stăpânitorilor întunericului acestui veac, a duhurilor răutăţii acestui veac. Aceste duhuri înşelătoare aparţin imperiului celui mare al diavolului. Tot aici, Sf. Pavel ne arată necesitatea înarmării noastre cu armele Duhului, armele Luminii, cu rugăciuni prin Duhul pentru biruinţa deplină asupra iadului şi instaurarea Împărăţiei Păcii şi a dragostei divine la cucerirea pământului pentru cer.
Sfânta Scriptură, Biblia, se citeşte şi se studiază sub directa îndrumare şi inspiraţie a Duhului Sfânt, nu după directivele inspiratoare ale eului sau omenescului din noi. Cuprinsul esenţial al întregii Biblii este Taina Întrupării Dumnezeirii, Taina lui Hristos-Domnul pentru mântuirea noastră. Dumnezeu, din dragoste, Se înomeneşte, răbdând chinuri amare, ca pe oameni să-i îndumnezeiască. Biblia mărturiseşte pe Hristos, înţelepciunea Lui, calea mântuirii, pentru cei ce ascultă de Evanghelie şi fericirea veşnică din Raiul lui Dumnezeu, osândă veşnică pentru cei ce nu vor să asculte de Evanghelie. Biblia cuprinde planul lui Dumnezeu; tot ce a voit Dumnezeu să descopere omului, în limita înţelegerii, pentru mântuirea lui.
Biblia este hambar ceresc, plin cu hrana necesară călătorului spre Patria Cerească. E ca o mină bogată, în care, pe măsură ce te adânceşti, descoperi noi şi noi comori. Scriitorii Bibliei au fost vase de care S-a folosit Duhul Sfânt (cf. II Pt 1, 21). Au fost mânaţi şi inspiraţi de Duhul Sfânt. Astfel că şi cercetarea Sf. Scripturi se face cu rugăciuni, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi ascultare de cei trimişi.
Cuvintele Sfintei Scripturi nu se pot evalua: sunt mai de preţ decât multe bucăţi de aur şi de argint (cf. Ps 118, 72); sunt nemărginite (cf. Ps 118, 96), căci ele străbat dincolo de moarte, în oceanul fericirilor eterne, conducând mintea pe plaiurile veşnic însorite. Sunt mai durabile decât cerul şi pământul (cf. Mt 5, 18). Cuvântul lui Dumnezeu este mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4, 12). Mai dulce decât picurul de miere (cf. Ps 19, 10; 118, 103).
Biblia se mai numeşte Sfânta Scriptură (cf. Mc 12, 10; 15, 28; Lc 4, 21; In 2, 22; 7, 38; 10, 35; Rom 4, 3; Gal 4, 30; II Pt 1, 20). Ea e mai numită şi Scripturile (cf. Mt 22, 29; Mc 12, 24; Lc 24, 27; In 5, 39; Fapte 17, 11; Rom 1, 2; II Tim 3, 15; II Pt 3, 16). În Biblie stă scris Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu trebuie să locuiască în inima creştinului cu toată înţelepciunea. Cine n-are Cuvântul în inimă nu poate avea orientare duhovnicească în ascultere de Hristos-Domnul. La orice pas va fi ciuruit de gloanţele inamice ale diavolului şi îngerilor lui. În împrejurarea aceasta, nu se poate vorbi despre un creştinism activ, viu şi sănătos în credinţă, ci numai de un creştinism peticit şi bolnav.
În adunarea lui Hristos-Domnul, sunt nelipsite: rugăciunea, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, sfaturile Sfintelor Evanghelii, Psalmii, cântările de laudă, cântările duhovniceşti, cântările de mulţumire pentru Dumnezeu şi misiunea creştină (cf. In 10, 35; Col 3, 16). Iată de ce adunarea este necesară mântuirii; căci toate se fac cu Cuvântul şi cu fapta în Numele Domnului Iisus Hristos, mulţumind prin El Tatălui Ceresc. Toţi membrii adunării fiinţează cu tot devotamentul la slujbele religioase bisericeşti, se împărtăşesc cu Sfintele Taine, primesc cu bucurie sfintele învăţături divine, se înnoiesc prin har, se curăţesc pentru dobândirea virtuţilor creştineşti, se primenesc duhovniceşte, îmbracă haina cea nouă a adevăratei sărbători: Hristos în voi, nădejdea Slavei. Hristos sălăşluieşte în noi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrarea harului divin. De aceea, ca şi Biserica cu sfintele slujbe, adunarea este necesară mântuirii, căci prin ea se fac descoperirile din har şi harisme prin care omul devine creştin adevărat şi om adevărat, contribuind la ajutorarea semenului pentru a se mântui.
A te coborî ca şi Hristos-Domnul până la cele mai umile şi mai de jos stări ale oamenilor, în smerenia cea mai adâncă, stă înţelesul pildei cu Samariteanul Milostiv şi făcându-te asemeni Lui. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciune întru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi bine pregătit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim 3, 16-17).
În timpul Războiului cel Mare, un ofiţer de aviaţie, martor ocular la multele întâmplări de pe front, a scris celor dragi de acasă; scrisorile lui erau publicate şi la ziar. Una din cele citite sună astfel: „De când sunt aici am văzut trei ofiţeri căzuţi cu avioanele. Unul din ei a mai trăit încă o jumătate de ceas după ce a căzut. Pe când era întins pe pământ şi nu putea să fie ridicat din locul acela, noi stăteam împrejurul lui. Deodată, şi-a deschis ochii şi s-a uitat în sus şi l-am auzit că a văzut un înger în cer care i-a strigat: Stai! Cine eşti acolo? El a răspuns: Un prieten… Îngerul i-a cerut atunci cuvântul de trecere sau parola. El a răspuns: Iisus Hristos! Îngerul i-a zis atunci: Treci, prietene! Toate sunt în regulă…”. Şi spune martorul ocular că toate acestea le-a aflat de la el înainte de a muri: „Se înţelege că n-am văzut nimic, dar l-am auzit vorbind. Pesemne a avut o vedenie. Sfârşitul a fost unul măreţ, şi îmi închipui că a trecut fără piedică, fiindcă avea parola, adică cuvântul de trecere, Îl avea ca Domn şi Mântuitor al Său pe Domnul Iisus Hristos” (Din rev. «Iisus Biruitorul» / 1947).
Cine-L are pe Domnul Iisus Hristos din viaţa aceasta este o biserică vie, unit cu Biserica cea mare, trăieşte fără încetare în Templul cel Sfânt al lui Dumnezeu, iar clipa morţii îi este ceasul învierii spre viaţa cea nouă fără de sfârşit, aşa cum Sfântul Ştefan, atunci când pietrele multe şi nemiloase loveau trupul său, cerurile i se deschideau ca să-l primească în locaşul sfinţilor; iar el vedea cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta Slavei lui Dumnezeu, aşteptându-l (cf. Fapte 7, 55-60).
Timp de pregătire şi har / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
