Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare…

Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare…

Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare…

Romani, 5, 1-10

Suntem tot în miezul unei lecturi din gândul evanghelic al Sfântului Pavel. Cred din toată inima că veţi avea răbdare să recitiţi întregul capitol. Biserica restrânge lectura din motive practice. Pentru ca o singură săgeată să fie în arcul propovăduitorului. Pare uşor, dar cei care se pregătesc corect pentru a predica ştiu ce zic. Onestitatea te îndeamnă mereu să nu spui mai mult decât a vrut să zică autorul. Dar inteligenţa te obligă să cauţi adevărul din cuvintele mărturisite de cei care au făcut să rodească Harul Duhului Sfânt în vieţile noastre. Poate că e nevoie de lectura mai largă a Scripturii, dar ea trebuie făcută în duhul cuminţeniei Bisericii, care vede în perspectiva eshatologică rostirea ce pare istorică. De o clipă doar. Nu este aşa. Iată-l pe Sf. Ap. Pavel. Cuvintele prime ale textului ce-l ascultăm în Duminica aceasta (numită Duminica despre grijile vieţii, Matei 6, 22-33) ne deschid orizontul unei gândiri cu adevărat pozitive, nu precum ne vinde lumea: „Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 1-2). Cum sună, într-o lume a nesiguranţei şi trădării, în care trăim, aceste cuvinte curajoase legate de apropierea dată de Domnul Hristos prin credinţă la harul întru care doxologim! Căci Biserica nu este un loc al slavei de sine, al vedetismului demagogic. Când este aşa nu mai este decât anarhică ideologizare a teologiei. De aceea Pavel pune la îndemână şi „hârtia de turnesol” a identificării credinţei noastre: suferinţa! Dar este o suferinţă născută din propovăduirea Evangheliei, nu din neatenţia la vieţile noastre. Cred că prin textul său, Apostolul Celui care a suferit ne învaţă cum se vede suferinţa autentică din Pragul de cruce al cerului: „…ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea, nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Este mai mult decât o exprimare metaforică. Este realitatea din care s-a hrănit întreaga rezistenţă, că tot ni-i drag unora termenul, a sufletului creştin. Lauda în suferinţe autentice s-a realizat fără vedetisme ieftine ori publicitatea aferentă. Le-au trebuit, de exemplu, istoricilor sute de ani de cercetare să identifice Acte Martirice ori descrieri ale morţii unora dintre martirii credinţei şi suntem încă departe de a surprinde tot conţinutul Sinaxarului Bisericii. Mai aproape de noi, parcă şi mai greu. Suferinţa celor arestaţi şi umiliţi de autorităţile comuniste (ori post-comuniste) a fost dublată de suferinţa celor care au fost lipsiţi, pe mulţi, foarte mulţi ani, de dragostea celor care aveau inima aprinsă de dăruirea Iubirii. Frângerea de iubire din trupul ţării se simte acum în crevaşa de iubiri ordinare în care ne scăldăm neputinţele. Am pierdut orele astrale ale iubirii nepătimaşe din care puteam să ne restaurăm viaţa duhovnicească a propriilor noastre vieţi şi a ţării şi ne mulţumim să trăim, pătimaş, deznădejdile. După Sfântul Pavel, suferinţa autentică naşte nădejde. Nu la modul penibil al frazei… totul va fi bine! Ci ştiind că Binele nu este decât Dumnezeu şi la El nu poţi intra decât pentru că El S-a pogorât dintâi în inimile noastre. Pavel vorbeşte, în fapte, despre o Cincizecime personală, a fiecăruia dintre noi. În care suntem implicaţi prin suferinţă. O suferinţă în care urmăm, în fapt, tot Domnului Hristos: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi” (Romani 5, 6). Adică şi pentru noi. Cei care uneori ne „umflăm în pene”, dându-ne credincioşi. Focul suferinţei autentice, aşadar, se testează prin asemănarea lui cu suferinţa Domnului. Care ne-a dovedit că a murit cu dragoste pentru noi. Nedrepţii. Necredincioşii. Păcătoşii (Romani 5, 7-8). Nu doar pentru romani vorbeşte Sfântul Apostol, ci şi nouă ne readuce aminte că suntem îndreptaţi prin sângele Domnului Hristos. Preţul plătit e al Lui. Prin El ne împăcăm cu El şi, prin El, cu tot ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu. Ne vom mântui prin viaţa Lui (Romani 5, 10b.) înseamnă, în fapt, că numai acordându-ne viaţa noastră cu viaţa Lui putem să şi înviem cu El, să ne înălţăm în Împărăţia lui Dumnezeu cu El. E singurul gând care ne dă nădejde neciuntită în zeama de valori în care fierbem acum. Hristoşii mincinoşi care ne propun fericiri ieftine, soft, rapide, se lovesc de Cruce. O văd doar ca semn al suferinţei. Neînţelegând că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde. Port în inima mea această rostire a Sfântului Apostol Pavel de fiecare dată când sunt ispitit să socotesc că sufăr. Mă gândesc mereu că, în raport cu suferinţa Crucii sale, vieţile noastre nu-s decât nişte raze de dureri, unele de-a dreptul închipuite. Doar când simt cum sporeşte răbdarea din suferinţă încep să sper că pot dărui roada răbdării celorlalţi, fraţii şi surorile mele de credinţă, pentru a-şi descoperi suferinţa în lumina Crucii Domnului Hristos.

Lumea nu e un salon de spital şi atât. E o grădină a raiului atunci când îngăduim ca Domnul Dumnezeu să o locuiască în iubirea noastră pentru El.

Domnul Hristos ne-a dăruit împăcarea, ne spune mai apoi Apostolul (Romani 5, 11). Ne dăm ai Lui, dar trăim ca nişte neîmpăcaţi, propovăduirea noastră şi mărturisirea noastră părând mai curând nişte ordine de front, decât nişte cântări doxologice. A nu pune la colţ frăţietatea nu înseamnă slăbiciune ori diplomaţie ieftină. Ci înseamnă un efort, susţinut prin Harul crucii lui Hristos, de a înţelege urgenţa iertării ca semn al Învierii. E momentul de a face din Înviere sens vieţilor noastre. Suferind, răbdând, supunându-ne încercării. Nădăjduind. Pentru a iubi. Pentru a crede.

Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!