Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Binefacerea şi nerecunoştinţa

Binefacerea şi nerecunoştinţa

Binefacerea şi nerecunoştinţa

Nimic nu m-a amãrât mai mult decât când am vãzut pe unul care fusese cândva un bãiat sãrac ţi apoi crescut la mesele frãţeşti, îmbrãcat cu hainele dãruite de surorile evlavioase, adãpostit, miluit, crescut şi învãţat carte înaltã de cãtre dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos, – iar dupã ce a ajuns sã aibã avuţie, grãsime şi situaţie înaltã din coşurile lui pline nu s-a îndurat sã dea nici douã pere la un copil cãtre care nu-i era ruşine sã se laude arãtându-i perele lui, deşi vedea cum copilul se uita la grãmada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

Ce sã mai zici despre o fiinţã nerecunoscãtoare? Cã e om? – îţi vine aşa de greu sã zici cã e om! Cãci pânã şi un câine ţine minte un bine care i s-a fãcut. Şi cautã sã-şi întoarcã recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasã clãtinare din coadã, cãtre cel care i-a dat o bucatã de pâine! Recunoscãtorul – om , este mai rãu decât recunoscãtorul animal.
Sufletele scumpe fac daruri scumpe. Sufletele mari nu fac daruri mici.

Când un împãrat a fãcut dar unui prieten al sãu, o comoarã de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– “Maiestate, – dar este prea mult!”
– “Pentru tine poate pãrea prea mult – i-a zis împãratul, dar pentru mine, nu. Eu pot oricât, eu sunt împãratul!”
Atunci, cât poate Dumnezeu!

Suflete al meu, dacã Îl iubeşti cu adevãrat pe Hristos, pãstreazã numai pentru El ceeace ai tu mai scump: El este Împãratul tãu! Fã-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ , cãci este dovada supremei iubiri , jertfa supremã! El aşa a fãcut pentru noi!
Ceea ce datorezi numai lui Dumnezeu, nu da nimãnui altuia niciodatã, decât Lui. Atunci şi numele tãu va strãluci veşnic alãturi de al Lui (Apoc. 3, 21). Ca numele Mariei lângã mirul ei cel scump, jertfit lui Iisus.

Cât de mult preţuim noi pe oamenii noştri mari şi ocaziile mari, pe care le avem unice în viaţã pe pãmântul acesta! Cât de puţini dintre noi au ştiut sã se foloseascã bine de prilejurile mari pe care le-au avut!

Am învãţat atât de mult şi am primit atât de mult de la nişte mari oameni ai lui Dumnezeu… Dar când ne aducem aminte acum, cât de multe asemãnãri le-am uitat, trebuie sã ni se umple inima de durere şi de învinuiri. O, cât de multe am pierdut din pricina asta. Şi cât de mult n-am avut nici minte atunci şi nici grija ca sã le folosim mai bine , – abia acum ne dãm seama ce nepricepuţi am fost!

Mintea tânãrã şi inima neîncercatã îşi închipuie cã totdeauna pãrinţii vor fi tot cu noi. Şi nu ştim rãscumpãra mai bine timpul acela scump. Îndatã însã ce rãmânem fãrã ei, începem sã ne dãm seama de marea ocazie pe care am avut-o şi de marele folos pe care l-am fi putut avea, – dar în zadar!

Este un timp de milã şi un timp şi de har, timpul când Hristos ne tot îmbie mântuirea şi ne tot aşteaptã sã-L primim în inima noastrã ca sã devenim copii ai lui Dumnezeu dar dacã timpul acesta trece , fãrã ca sã –L cunoaştem, el nu se mai întoarce adesea niciodatã pentru noi, ci numai împotriva noastrã (Evrei 12, 25-29).

Sunt unice în viaţa noastrã, ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos , pentru Lucrarea Lui, pentru Împãrãţia şi Evanghelia Sa. Dacã nu înţelegem vremea şi ocazia pe care le avem atunci, sau dacã le amânãm, – ocazia s-a pierdut şi vremea s-a dus pentru totdeauna. Iar apoi vine îndatã diavolul sau moartea, şi furã şi nimiceşte, bunul scump pe care n-am ştiut sã-l dãm lui Dumnezeu, atunci când îl aveam şi când trebuia.

Noi pe pãrinţii şi îndrumãtorii noştri buni, nu-i vom avea aici pe totdeauna. Dupã ce îşi vor împlini şi ei zilele lor de rãbdare, de luptã , de alergare , de credinţã , de muncã şi de jertfã pe pãmânt, printre noi, şi pentru ei va veni şi clipa plecãrii lor (2 Tim. 4, 6-8). Şi vai cât de mulţi se vor trezi numai dupã aceea – ce au pierdut!

Se vor duce şi pãrinţii noştri în curând sã-şi primeascã şi ei cununa vieţii din Mâna Domnului, – dupã atâtea cununi de spini, primite din mâinile oamenilor…dar acum, când unii mai umblã încã printre noi, şi când încã-i mai putem vedea ş auzi, ni se pare cã mereu tot aşa va fi. Sã-i preţuim şi sã-i ascultãm acum pânã ce încã-I avem, ca nu cumva sã plângem odatã cu amar.

Dupã ce vor pleca sufletele mari pe care le-am avut cu noi, mereu ne vom aduce aminte cu amar, de timpul avut împreunã , dar pe care n-am ştiut sã-l folosim îndeajuns. O, de ce oare ochii noştri nu se deschid înainte ca sã fie înţelepţi – şi se deschid mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni!

În Betania, dupã învierea lui Lazãr, trebuie sã fi fost un pelerinaj necontenit, un fluviu de oameni care curgeau mergând şi venind din toate pãrţile , aşa cum se întâmplã totdeauna acolo unde se petrece o minune ca asta. Dar câţi oare s-au ales cu un adevãr mântuitor, din priveliştea aceasta unicã?

Mortul Lazãr la chemarea Domnului Iisus s-a întors din moarte şi a ieşit din mormânt. Chipul morţii s-a şters de peste el şi i-a revenit chipul vieţii. Groaza care întotdeauna îl însoţeşte pe cel mort a pierit dintr-o datã. Şi a venit bucuria prieteno asã şi apropierea iubitoare, care însoţeşte viaţa. Aşa se petrece şi în cele duhovniceşti.

Moartea lui Lazãr cel înviat, era cum n-ar fi venit iar viaţa lui, era cum n-ar fi plecat. Ce înspãimântãtoare şi ce fericitã anume se petrece! Ce limpede şi ce voioasã era Prezenţa şi Puterea lui Dumnezeu acolo! Aşa se petrece şi în taina învierii, duhovniceşte.

Dupã ce Dumnezeu ne-a înviat din pãcat, ca dintr-o moarte, El ne-a zidit în Hristos Iisus, pentru faptele bune pe care le-a pregãtit ca sã umblãm în ele (Efes. 1, 10). Ce scop divin a avut Dumnezeu cu noi. Şi ce mare preţ a pus El pe noi. Cât de datori suntem sã facem totul, pentru ca planul cel fericit al Tatãlui Ceresc, sã se împlineascã prin noi!

Nu trebuie sã uitãm niciodatã ci totdeauna sã ne aducem aminte cã Dumnezeu S-a îndurat de noi şi ne-a adus la viaţã din putrefacţia pãcatelor în care zãceam morţi, – noi trebuie sã trãim acum o altfel de viaţã şi sã umblãm în altfel în mijlocul celor care se uitã dupã noi, ca dupã nişte oameni cu adevãrat noi. Ca dupã minuni ale lui Hristos. Cei ce vin la noi, trebuie sã plece înapoi slãvind pe Dumnezeu.

Când vin la bisericã oamenii nu vin numai pentru Hristos, ci vin şi pentru Lazãr, pentru slujitorul pus acolo sã-L arate pe Iisus, acelora care vin acolo. Când vin sufletele la adunare nu vin numai pentru Hristos, cãci puţine suflete au ajuns la acea stare sã vinã doar pentru Iisus. – Ci vin sau nu vin – şi din pricina Lazãrilor celor pe care îi vãd şi îi aud acolo.

Cum mãrturiseşti tu Lazãr despre Hristos, celor care vin sã te audã şi sã te vadã? Tu ce spui şi tu ce araţi acelora care vin în casa ta, auzind cã tu ai înviat din morţi – şi cã nu mai zaci mort în pãcate, cum zãceai mai înainte? Dacã într-adevãr eşti un înviat din morţi, oamenii vor vedea aceasta şi vor slãvi pe Dumnezeu din pricina ta. Dumnezeul Vieţii, sã ajute pe toţi ai Sãi sã dovedeascã aceasta înaintea tuturor. Aşa sã ne arãtãm recunoştinţa faţã de El. Amin

Traian Dorz, din “Crucea mântuitoare”

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!