Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home BISERICA CEA VIE ŞI CEA CARE ÎNVIE

BISERICA CEA VIE ŞI CEA CARE ÎNVIE

BISERICA CEA VIE ŞI CEA CARE ÎNVIE

Adevărat e lucrul acesta: Biserica e de origine divină şi de natură duhovnicească.

Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea născută din coasta Lui este Noua Evă. El, Viaţa şi Capul ei; Ea, rodul şi trupul Lui duhovnicesc şi etern.

Biserica s-a născut prin Voinţa Tatălui, dar din Jertfa Fiului, prin Lucrarea Sfântului Duh.

Şi după cum în Hristos – Mirele Bisericii – există două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, cea văzută şi cea nevăzută, tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Lui (Efes. 5, 23-25).

Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfânt, Slăvitul Maestru Ceresc, încă lucrează la această operă, făcând din „pietre, fii ai lui Avraam“ – după profeţia Mântuitorului (Matei 3, 9).

Paravane de forme şi instituţii omeneşti învăluie pe dinafară această lucrare tainică ce se desfăşoară prin puterea lui Dumnezeu în chip nevăzut, înăuntrul tuturor acestora. Dar va veni o zi când opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund şi o apără acum de privirile lumii vor fi înlăturate. Abia atunci, această divină operă, la care Dumnezeu lucrează cu atâta dragoste acum, va putea fi văzută în toată frumuseţea ei.

Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se văd acum decât schele şi moloz. Însă Marele Meşter şi Ziditor al ei, Care este Dumnezeu, lucrează înăuntrul acestor schelării, cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă pentru desăvârşirea Casei Lui; lucrează până la întregirea numărului celor aleşi şi până la finisarea acestei Construcţii Slăvite, în care toată Sfânta Treime este interesată. Şi în care toate puterile cereşti sunt angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; I Petru 2, 5).

Dar va veni o clipă când toată această Slăvită Construcţie va fi terminată. Când se va auzi încă o dată acel strigăt: „S-a sfârşit!“ – ca o uşurare şi ca o sentinţă.

În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează şi o urâţeşte acum, va fi înlăturat pe totdeauna, prin lucrarea curăţitoare a focului (I Cor. 3, 10-15).

Atunci focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea gunoi acum la vedere. Tot ce este acum pe dinafară întunecat, uşuratic şi stricător. Tot ce este lemn, fân şi trestie. Dar, va lămuri, dându-i o veşnică strălucire, tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi mărgăritare…

În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor „pietre vii“ din care Dumnezeu Duhul Sfânt zideşte acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, El are nevoie de împreună-lucrători.

Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu sunt oamenii binecuvântaţi pe care El i-a ales, prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte duhovniceşti, pentru această mare şi cerească operă, ce a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.

Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, Care este Stâlpul şi Temelia Adevărului, (I Tim. 3, 15) au fost Apostolii. Ei au fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, dar umpluţi de putere şi trimişi de Duhul Sfânt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18; Luca 10, 16 şi I Cor. 3, 9; II Cor. 6, 1).

Apoi, după Sfinţii Apostoli, au fost urmaşii lor.

Apoi, după ei, urmaşii acestora.

Şi apoi alţii şi alţii, până la sfârşitul vremii acestui har şi al acestei Lucrări, când Domnul Hristos iarăşi va să vie cu mărire,

să judece viii şi morţii şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfârşit…

Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos, (Efes. 2, 5)

care trăiesc o viaţă nouă (Rom. 6, 4),

având ca rod sfinţirea (Rom. 6, 22),

umblând după lucrurile Duhului (Rom. 8, 6)

şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Filip.1, 20),

aceştia, zic, împreună cu toţi aceia care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor de rod şi plinătate în Hristos, alcătuiesc:

Biserica cea vie, Trupul cel Viu şi duhovnicesc al lui Hristos (Rom. 12, 5);

Templul lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16);

Lăcaşul lui Dumnezeu, prin Duhul (Efes. 2, 22);

Casa cea Nouă şi Veşnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).

Oamenii care trăiesc după poftele firii pământeşti (Gal. 5, 14-21) şi care umblă după lucrurile lumeşti, ascultând de diavolul (Ioan  8, 44),

sunt străini de Dumnezeu,

sunt nişte copii ai mâniei

şi nişte morţi în păcatele lor (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).

Aceştia sunt „molozul şi schelăriile“, grămezile de material care pot părea că fac şi ei parte din Casa lui Dumnezeu – unii dintre ei chiar sunt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei – dar, care, dacă rămân tot în starea de moloz până la sfârşitul vieţii lor, fără a deveni nişte părtaşi la aceeaşi credinţă vie cu Apostolii (II Petru 1,1), fără a se naşte din nou (Ioan 3, 3; Tit 3, 5; Iacov 1, 18; I Petru 1, 23) şi fără a se face astfel părtaşi firii şi sfinţeniei lui Dumnezeu (Evrei 12, 10) – vor sfârşi prin a fi înlăturaţi.

Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (I Cor. 3, 15), soarta neghinei smulse şi uscate (Matei 13, 41-42), soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat lor (Matei 24, 48-51).

Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvântului şi Duhului Sfânt şi prin slujitorii Săi credincioşi, este ca toţi cei care mai pot fi salvaţi din mijlocul acelora ce trăiesc în păcat să fie aduşi la părtăşia vie cu Hristos, spre a fi transformaţi din nişte robi ai întunericului în nişte fii ai Luminii şi din nişte osândiţi de sub puterea lui Satana în nişte izbăviţi ai Crucii lui Hristos (Fapte 26, 18).

Dar sunt anumite perioade în istoria omenirii – şi sunt anumiţi oameni – prin care această lucrare de înviere a celor morţi în păcate capătă o formă şi o putere deosebite.

Aceste vremuri de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovniceşti în care ploaia Cuvântului şi vântul Duhului nasc şi renasc lucrări şi suflete pline de putere şi de roadă cerească. Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit şi o nouă generaţie reînvie, aducând un nou suflu de viaţă sfântă sporit cu multe lucrări proaspete şi minunate pentru Dumnezeu. Prin aceasta, lumea este atunci zguduită şi cercetată puternic de grija şi chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

O astfel de vreme şi cercetare deosebită din partea Harului Dumnezeiesc a fost, după cum bine s-a văzut, ivirea Oastei Domnului în poporul nostru şi în Biserica cea vie a lui Hristos, din ţara noastră. Şi un astfel de om a fost Părintele Iosif Trifa, prin care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere şi care a făcut pentru Biserica noastră atât de mult, fără a repeta numele ei la fiecare cuvânt, cum fac mulţi dintre cei care, în afară de vorbărie goală, nu fac pentru ea nimic bun.

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol I

Author: admin

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!