Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Blândeţea este fiica dragostei

Blândeţea este fiica dragostei

Blândeţea este fiica dragostei

 „Blândeţea voastră să fie cuno­scută de toţi oamenii” (Flp 4, 5).

Un semn al omului întors la Dumnezeu este, în­tre altele, şi blândeţea. Urmaş al „Mielului lui Dumnezeu”, cel credincios trebuie să fie şi el un miel. Un „miel” întru toate: în cuvinte, în fapte şi în viaţă. Blândeţea este pecetea lui Dumnezeu pe fruntea şi în viaţa celor credincioşi. Ea este mărturisitorul care, tăcut, fără cuvinte, vorbeşte despre viaţa noastră cu Domnul.

Blândeţea este fiica dragostei. Ca o sfântă lu­mină, ea trebuie să se întipărească chiar în ochii şi pe faţa celui credincios. Ea este lumina care îl face pe credincios, oriunde s-ar afla, „cetate aşezată pe vârf de munte”.

Spunea un frate: „E ceva minunat cum, chiar oameni care nu te-au mai văzut niciodată, te re­cunosc imediat că eşti credincios. Acum de curând, mă aflam la o lucrare împreună cu nişte oameni străini. Deja a doua zi, unul dintre ei, care lucra în apropierea mea, mă întrebă:

– Dumneata eşti pocăit?

– De ce? îl întrebai.

– Mi s-a părut mie aşa; văd că dumneata nu înjuri ca noi, nu vorbeşti prostii, nu te mânii, eşti totdeauna zâmbitor; de aceea am crezut că poate vei fi pocăit (adică „rătăcit” pe gândul lor).

– Nu, dragul meu, i-am răspuns. Sunt ortodox ca şi dumneata. A fi ortodox nu înseamnă a trăi în toate ticăloşiile. Căci atâta vreme cât trăim în păcat, nu suntem ortodocşi, ci fii ai gheenei şi ai osândei de veci.

Rămase oarecum mirat omul meu, iar eu, găsind prilej potrivit, îi vorbii mai multe despre dragostea lui Dumnezeu şi despre trebuinţa de a ne întoarce la El.

A te numi credincios şi totuşi a nu se vedea în viaţa ta blândeţea şi dragostea Mântuitorului, e ceva zadarnic, e ceva de neînţeles.

Credinciosul trebuie să fie în lume un „miel” al Domnului, chiar de-ar trebui să trăiască în mijlocul „lupilor”. Ca un miel, el trebuie să fie „blând cu toţi… plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dum­nezeu le va da pocăinţă, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului” (II Tim 2, 24-25).

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oame­nilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să mă­rească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mt 5, 16).

Cu un singur lucru numai nu se împacă blândeţea: cu păcatul. Căci a fi blând nu înseamnă deloc a fi blând şi cu păcatul. Nu. Faţă de păcat nu încape blândeţe. Şi nici îngăduială. O strălucită pildă, în privinţa aceasta, o avem în Moise, omul lui Dum­nezeu. Despre el ne spune Scriptura că era „cel mai blând dintre oameni”. Cu toate acestea, ce a făcut atunci când Israel a căzut în păcatul închinării la idoli, făcându-şi un viţel de aur? Mâniat, a luat viţelul şi l-a ars în foc, l-a sfărâ­mat până s-a făcut praf şi a aruncat praful acela într-un pârâu, dându-1 ido­latrilor să-1 bea (Deut 9, 21).

Da, căci blândeţea credinţei, oricât de mare ar fi ea, nu stă de vorbă cu păcatul. Blândeţea care se împacă şi cu păcatul nu e blândeţea Duhului, ci a firii pământeşti, deci o blândeţe care nu e nicidecum după voia lui Dumnezeu. Blândeţea cea duhovnicească este sfântă, curată şi neprihănită şi tocmai pentru aceasta ea nu îngăduie în hotarele ei păcatul.

Frate al meu! Ai tu în viaţa ta acest rod al Duhului: blândeţea omului celui nou? (Gal 5, 22-23).

Ioan Capătă
din „Roadele Duhului”
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!