Iubitului nostru frate și pãrinte, astãzi, laude îi aducem, cã biruindu-se de dragostea Domnului Hristos, de la un capãt la celãlalt al țãrii a alergat, cu sabia Duhului și cu frumusețea cuvântului a cercetat adunãrile, i-a întãrit pe frații sãi scumpi, iar pe potrivnicii învãțãturii sfinte i-a rușinat. Pentru acestea cu cântãri de laudã, noi frații, astãzi îți mulțumim, bucurându-ne și zicând:
Bucurã-te, laudã a Oastei Domnului;
Bucurã-te, floare rarã a localitãții Marginea;
Bucurã-te, cel ce cu Dumnezeu legãmânt pe vecie ai fãcut;
Bucurã-te, cã de la pãrintele sfânt Argatu, încredințat pentru a vesti Evanghelia, te-ai întors;
Bucurã-te, cel ce pe toți potrivnicii ai rușinat;
Bucurã-te, luminãtor și povãþuitor al multor frați ostași;
Bucurã-te, hotar de netrecut;
Bucurã-te, al mulțimilor ascultãtoare, odihnã Cereascã;
Bucurã-te, pierzãtorul ereticilor;
Bucurã-te cã, neputincios cu trupul fiind, dar cu duhul tare ca un diamant, neobosit ai lucrat;
Bucurã-te, cel ce cu Apa Vie sufletele ai adãpat;
Bucurã-te, chip frumos și îngeresc;
Bucurã-te, pãrinte și frate Titus, mult nevoitorule!
Astãzi, când m-am hotãrât sã descriu în cuvinte personalitatea marcantã a fratelui Titus, rog bunãtatea și mila Stãpânului meu sã mã ajute sã aștern în scris puține cuvinte din multele nopți de priveghere și consfãtuiri frãțești pe care mulți dintre noi le-am avut cu frãția sa, acest om vrednic de pateric.
Fratele Titus, cu figura lui patriarhalã, când te întâmpina, era ca un înger. Pot sã spun, ca martor ocular în atâtea nopți de iarnã și de tainã, cã, atunci când vorbea, parcã ne citea dintr-o carte, întotdeauna rar, foarte documentat și mereu ținea sã precizeze: „Eu pentru acest cuvânt dau rãspuns în fața lui Dumnezeu”.
Era omul ceresc care nu se grãbea sã spunã și sã dea sfat, iar dacã era întrebat cântãrea rãspunsul care sã ți-l dea, nu se grãbea, aștepta cugetând ca de undeva de Sus sã primeascã cuvintele potrivite. Cuvântul lui era cuvântul prezentului și al veșniciei. Cãuta sã te punã în acord cu tot ce însemna Dumnezeu, acesta era Darul sãu.
Era omul care vorbea ca unul ce avea putere și cuvintele lui, care de fapt erau de la Duhul Sfânt, se imprimau puternic în conștiinþa ascultãtorilor, te conecta la maxim. Numai cât îl ascultai, simțeai cum cuvântul lui te saturã, te sfințește, te bucurã, te vindecã. În prezența lui, te simțeai mic și neputincios, o forțã te atrãgea spre el.
Cum Nicodim a venit noaptea la Domnul Iisus simțind cã El deține cheia cunoașterii, a împlinirii duhovnicești, așa era și fratele Titus, un om ceresc, un înger, parcã din altã lume. Dar a ajuns la aceastã maturitate duhovniceascã prin exercițiu, prin multã bunãtate, prin curãțirea de patimi, și tot timpul, fiindcã era bolnav, citea din cãrți ori se ruga.
Fratele Titus era plin de Duhul și chiar viața sa și-o împãrțea în trei:
1. Se odihnea cã era bãtrân și bolnav (mai avea puțin dintr-un plãmân);
2. Citea foarte mult (avea explicație pentru orice verset din Biblie și din Sfinții Pãrinți);
3. Se ruga foarte mult, pomenindu-i în rugãciune ți pe cei vii și pe cei adormiți de pretutindeni.
Când venea la adunare, la Matca, pentru cã mereu era oaspetele scump al casei noastre, avea așa un fel al lui, nu se grãbea deloc. „Când mergem la adunare, mergem la întâlnirea cu cerul, cu Dumnezeu.” Era mereu așa într-o așteptare, parcã aștepta ceva ca o binecuvântare înainte de a porni la drum (asta era taina lui). Poate așa cum Sf. Grigore Dialogul nu începea Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie pânã când nu venea îngerul Domnului, iar atunci când venea, cutremurat și fericit începea.
Ce vremuri fericite erau atunci!… Câte legãminte, ce fericite biruințe și, cu plecarea lor, parcã aceste bucurii ale noastre sau ale lor mai mult le-au luat cu ei în veșnicie. Ce bucurii erau atunci cu ei, cu sfinții noștri înaintași!… Așa cum zice și cântarea fratelui Traian: „Dar oamenii cerești s-au dus, și parcã pe vecie; /cu cât întrebi mai mult de ei, tot mai puțin se știe.”
Într-o iarnã, în postul Nașterii Domnului, l-am întrebat: „Frate Titus, sã ținem tot postul?”, iar el a rãspuns: „Dacã vrei putere de Sus, trebuie sã postim. De aceia adunãrile sunt slabe și sufletele sunt slabe, pentru cã mulți nu mai postesc.”
Așa a fost fratele Titus, omul care ne-a vorbit așa frumos despre veșnicie, despre cer, despre Domnul Iisus pe care L-a iubit cu adevãrat, iar plecarea lui în veșnicie a fost ca a unuia dintre marii sfinți Pãrinți, care, în ziua trecerii lor la Domnul, erau așa de fericiți…
Sunt fericit cã am fost ultimul cu care a vorbit fratele. M-a sunat și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodatã: „Astãzi, este ziua plecãrii mele la Domnul. Sã aveți grijã de adunare și de frați, și sã pãziți cu sfințenie tot ce v-am zis!…”. Vorbea cu mine la telefon, dar parcã vocea lui era de undeva de Sus, de Acolo, și poate cã așa și era, pentru cã demult sufletul lui se sãlãșluise în ceruri. Mai rãmãsese doar mâna de țãrânã, așa cum zice cântarea: „Pãmânt ești și în pãmânt te vei întoarce”. Vorbea despre el, dar parcã spunea despre un altul, așa era de detașat și de desprins de toate. Nu avea nici o teamã, ci parcã mergea la nuntã.
De fapt, toatã viața lui ne vorbise de acea zi, ultima zi, de acea clipã „memento mori”. Și acum, când era în fața examenului sãu, ce plin de slavã a trecut… Ce curaj, ce dulce grai! Îmi vorbea despre veșnicie cu atâta putere, și totuși erau ultimele lui cuvinte cu care m-a îmbãrbãtat pe mine, unul din cealaltã parte de țarã. Dar ce minune! El în vârstã, eu un tânãr, dar eram frați. Li eu, ca și el, ne întâlnisem sub Crucea scumpului nostru Mântuitor. El ne fãcuse frați pentru prezent și veșnicie.
În încheiere, mi-a cerut un lucru pe care nu aș fi vrut sã-l spun, dar frații au zis cã poate cineva se va folosi: „Iubitul meu frate, sã porți grijã de îngroparea mea, pentru cã ai mei nu au nici un ban în casã și nu aș vrea sã le fiu povarã prea grea cu plecarea mea. Te rog ajutã-mã, și Dumnezeu sã te miluiascã și sã-ți rãsplãteascã! Sã vã pregãtiți sã veniți la priveghi și la înmormântare…”. Dupã ce l-am asigurat cã așa va fi, a spus cuvintele acestea: „La revedere, scumpul meu frate! Ne vedem în veșnicie!” Dupã care a închis telefonul și, peste câteva minute, soția lui dragã, care, așa cum spunea el, „…a fost pentru mine ca un înger, așa m-a îngrijit”, m-a sunat și mi-a dat vestea: „Fratele Titus a plecat la Domnul!”.
Am rãmas uimit, pe gânduri, îndurerat, și pentru o clipã parcã s-au oprit toate, și poate cã se și opriserã. Era momentul când fratele Titus intra în veșnicie. Atunci, o bucurie și o mare durere m-au încercat. Bucurie pentru cã bunul meu frate și pãrinte se întâlnise cu Domnul, și durere pentru cã încã un mare om a lui Dumnezeu din rândurile Oastei Domnului, contemporan cu noi, plecase la Ceruri. Amin!
Nelu MATEI
