Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CĂDEREA ŞI RIDICAREA

CĂDEREA ŞI RIDICAREA

CĂDEREA ŞI RIDICAREA

1. În multe feluri poate fi căderea unui suflet. Dar ori de ce fel ar fi nenorocirea căderii unui suflet credincios sau a unei lucrări duhovniceşti, totdeauna ridicarea sa poate veni numai într-un singur fel şi într-un singur loc şi anume: de la puterea lui Dumnezeu – şi din puterea lacrimilor şi a îndreptării sincere şi smerite.

2. De la Dumnezeu Singur îi poate veni omului ridicarea şi din celelalte, orice căderi şi nenorociri trupeşti, dacă sufletul se îndreaptă cu toată credinţa spre El, cerându-I ajutorul Său grabnic, şi dacă aşteaptă răbdător venirea izbăvirii Lui.

3. Împăcarea poate veni cu adevărat numai când fiecare din cei cercetaţi, recunoscându-şi partea lui de vină, se va curăţi şi îndrepta prin pocăinţă. Când tot ce a fost rău în ei şi între ei va fi înlăturat deplin, şi când ei, înnoiţi prin focul şi prin lacrimile căinţei, sunt făcuţi vrednici iarăşi de încrederea Domnului Iisus Hristos, ca El să le poată încredinţa din nou pacea Lui şi încrederea Sa.

4. Dezbinarea vine din pricina depărtării noastre de iubirea ascultării şi de smerenia umblării după voia lui Dumnezeu în care ar trebui să fi rămas fiecare dintre noi. Da, numai din pricina depărtării de Domnul şi de voia Lui vine dezbinarea şi depărtarea acelora care, prin trufia inimii lor şi prin rătăcirea minţii, se pot rupe de fraţi, şi se pot ridica împotriva ascultării frăţeşti, şi pot strica învăţătura de la început.

5. Atunci când Dumnezeu se îndură de cel căzut în dezbinare, ca să-i trezească pocăinţa şi hotărârea de îndreptare, atunci cel dintâi lucru pe care îl face robul Dom-nului este că urăşte păcatul şi se depărtează hotărât şi pe totdeauna de păcat. Numai acestea sunt semnele adevăratei îndreptări.

6. Iar următorul pas pe care îl face – şi chiar în acelaşi timp, cu toată fiinţa sa smerită, într-o puternică izbucnire de lacrimi, de râvnă şi de încredere – este că omul acela face sincer şi fierbinte înnoirea legământului său cu Dumnezeu… Înnoirea hotărârii şi mai puternice de a nu se mai depărta niciodată de ascultarea lui Dumnezeu. Prin aceasta, el pecetluieşte frumos smerita lui îndreptare.

7. Binecuvântat este şi binecuvântat să fie acel suflet sau acel popor al lui Dumnezeu care, făcând acest fericit salt spre Lumină şi spre Adevăr, nu mai recade apoi niciodată de la harul în care a fost primit şi aşezat de Hristos. Nu priviţi niciodată îndreptat pe acela ce nu face astfel!

8. Deşi litera Cuvântului Sfânt este atât de lumi-noasă, deşi sunetele limbii în care sunt spuse cuvintele Domnului sunt aşa de clare şi de frumoase pentru ori-care dintre noi, – totuşi Glasul Domnului din Cuvântul Lui este aşa de puţin cunoscut, aşa de slab ascultat şi aşa de rar înţeles cum trebuie. De aceea sunt o sută şi o mie de feluri în care este răstălmăcit.

9. Îndrumătorii gloatelor, neînţelegând ei înşişi Glasul Domnului din Cuvintele Lui, îşi spun prin ele glasul lor. Necunoscând gândul Domnului din Cuvântul Lui, îşi pun în el gândul lor… Neurmărind foloasele lui Hristos, toarnă în inimile ascultătorilor duhul lor… Şi vai, iată roadele dureroase şi amare.

10. Ai milă Tu, Doamne, tot mai mult de biata gloată creştină cu numele, dar şi mai vinovată cu faptele decât păgânii. Căci creştinii sunt vinovaţi nu că n-au ştiut glasul Tău, ci pentru că, ştiindu-l, l-au răstălmăcit şi sugrumat cu o minte înşelată şi înşelătoare şi cu o inimă îmbolnăvită de păcat şi vinovată de neascultare.

11. Când sufletul omului se împotriveşte mereu la orice chemare, Dumnezeu nu luptă la nesfârşit cu el. Când trufia inimii omului rămâne nesupusă la orice înştiinţare, vine o vreme când Domnul îl lasă. Când voinţa omului nu ascultă nici un îndemn bun, Dumnezeu nu-i mai trimite nici unul. Iar după aceasta vine sigur numai iadul.

12. Când lăcomia fiinţei omului după slava lumii nu se satură şi când pofta firii, lăudăroşenia vieţii şi îndărătnicia neascultării pun stăpânire totală pe inima omului, atunci Dumnezeu îl lasă pe om în voia pornirilor unei minţi blestemate şi astfel omul ajunge plin de orice fel de nelegiuire… De desfrânare, de viclenie, de răutate, de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de tot răul… Căci nu trebuie o mai mare nenorocire decât mintea blestemată.

13. Dumnezeu ne-a înzestrat cu puterea liberei voinţe nu numai să ştim deosebi clar voia lui Dumnezeu şi binele de rău – dar să o şi facem. Şi o facem aşa de uşor când cu adevărat noi avem şi voinţa să o facem!

14. În această voinţă spre a face voia lui Dumnezeu, luptând contra pornirilor rele din inima noastră firească, stă tot meritul nostru şi toată datoria noastră. În această luptă şi muncă se arată valoarea noastră, pe măsura eforturilor pe care le facem spre acele fericite realizări care sunt roadele Duhului Sfânt şi trăirea voii lui Hristos.

15. Prin această luptă şi muncă, noi avem biruinţele sfinte; şi, pe măsura biruinţelor cât mai strălucite pe care le avem în această luptă dusă neîntrerupt şi până la moarte, avem răsplata cerească.

16. Acei care şi-au putut îndruma şi stăpâni echilibrat voinţa lor au ajuns înţelepţi prin înfrânarea lor… Iar cei care s-au lăsat biruiţi de patimi au ajuns nebuni şi pierduţi. În aceste două feluri se împart toţi oamenii de pe pământ.

17. După realizările sau prăbuşirile în munca şi lupta dintre bine şi rău, vor fi răsplătiţi oamenii sau vor fi pedepsiţi. Vor fi răsplătiţi sau pedepsiţi nu totdeauna în viaţă, dar totdeauna în moarte. Nu totdeauna şi de către oameni, dar totdeauna de către Dumnezeu.

18. Iată cât de atenţi urmăresc ochii Domnului tot ce se petrece înaintea Feţei Sale şi astăzi, şi pretutindeni, şi tot ce se face în Numele Său. Cât de mult ţine El la sfinţenia Casei Sale şi cum răsplăteşte El fiecăruia dintre cei care merg în adunarea Lui, după cum merită fiecare (II Cron 6, 30). Cine n-a văzut încă, vine vremea curând să vadă.

19. Cu ce frică sfântă ar trebui să ne înfăţişăm noi toţi, întotdeauna înaintea Domnului Dumnezeu, în locul Său şi în adunarea Sa, unde stă El! Cum ar trebui să vorbim şi să tăcem acolo! Cum ar trebui să mergem şi să stăm acolo în faţa Lui! Cum ar trebuie să mărturisim şi să ascultăm cu-vintele Lui! Cum ar trebui să ştim mereu şi să nu uităm nici-odată că Dumnezeu Însuşi stă acolo, binecuvântând şi judecând! Ca să ne învrednicim de binecuvântarea, şi nu de judecata Lui.

20. Fereşte-te de adunările păcatului şi ale des-frânării. De ale neascultării şi de ale rătăcirilor, de ale minciunii şi de ale batjocoririi. Ca nu cumva, pe neaşteptate, să vină acolo mânia lui Dumnezeu în vreun fel peste ei. Să nu te afle şi pe tine în mijlocul acelora, ca nu cumva să pieri cu ei. Dumnezeule al Milei, dă-ne vegherea şi rugăciunea prin care să fim izbăviţi de ispită şi ispititor. Amin.

Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *