Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home CĂLĂUZIRI DUHOVNICEŞTI DE LA PĂRINŢII LINIŞTII

CĂLĂUZIRI DUHOVNICEŞTI DE LA PĂRINŢII LINIŞTII

CĂLĂUZIRI DUHOVNICEŞTI DE LA PĂRINŢII LINIŞTII

Din viaţa şi petrecerea Sfântului şi părintelui nostru Antonie

   Doi fraţi au mers odată la Avva Antonie pe când trăia el în munte. Pe cale fiind ei şi lipsindu-se de apă, unul dintr-înşii a murit. Celălalt se sfârşea şi el în chinuri şi neputând merge mai departe îşi aştepta moartea. Stând în muntele său, Avva Antonie a strigat deodată către cei doi monahi ce se întâmplau să fie atunci pe acolo, şi cu grabă îi îndemnă : luaţi un ulcior cu apă şi repede umblaţi pe calea Egiptului. Doi fraţi veneau încoace; unul din ei a murit acum, celălalt moare şi el îndată dacă nu veţi sârgui. Uite mi s-a făcut descoperirea aceasta chiar acum când stăteam la rugăciune. Au purces călugării aceia şi au aflat aşa precum le-a spus sfântul. Pre cel mort l-au îngropat, iar pe cel sleit de puteri, după ce l-au întărit cu apă, l-au dus bătrânului. şi era depărtarea acelui loc de o zi. Se va întâmpla poate să întrebe cineva : pentru ce Antonie nu a vorbit mai înainte ca cel dintâi să fi murit ? O întrebare ca aceasta e nepotrivită şi înşelătoare. Nu sta în puterea marelui Avva să facă judecata de moarte cuiva. Lui Dumnezeu numai i se cuvine aceasta; cel ce a şi hotărât aşa, pentru unul, să moară, iar lui Antonie să-i arate sfârşitul aceluia cât şi primejduirea celuilalt. Ceea ce e de minune, e aceasta : e vrednicia lui Antonie, care în munte depărtat aflându-se stătea în veghe tare cu inima lui, rugându-se şi atunci Dumnezeu i-a arătat lui în vedere minunat acele ce se petreceau într-o aşa depănare; da, întru inima lui, acolo, Dumnezeu s-a descoperit pe sine. Cu adevărat, aşa cum şi Ioan al Scării zice : La început l-a curăţit cu postul Său pre iubitorul, strălucindu-i apoi mintea prin lumina Lui şi făcându-l, prin îndumnezeire, asemenea cu El. Tocmai despre aceasta vom afla înţeles în cele ce urmează :

Dintru ale Sfântului Teodosie începătorul vieţii de obşte

    Atât era de rănit de săgeata dragostei celei ce se păstra în cătuşele iubirii, încât cu el aflăm împlinită prin înfăptuire, acea înaltă şi dumnezeiească poruncă : pre Domnul Dumnezeul tău iubeşte-L din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi toată inima ta. Iară aceasta nu a putut-o ajunge fără numai pururi aţintindu-şi toate puterile fireşti ale sufletului său, către nimic altceva din cele de faţă, decât către Acela, Atotziditorul nostru. Puterile sufletului; pre cele ale înţelegerii, pre acestea le numesc eu însuşirile de temei ale sufletului. şi el în acestea se întemeia, pe mulţi îndrumând, iar pre mulţi mustrându-i, deopotrivă tuturor şi într-un chip sănătos înfricoşat dar şi binevoitor şi blând întru toate. şi cine oare avea, cu cei mulţi, vorbiri obşteşti mai pline de folos decât acestea ? şi cine, era aşa de puternic ca el, întru adunarea din afară a simţurilor şi întru luare aminte a întoarcerii spre cele mai dinlăuntru ? şi cine mai destoinic în folosirea lor acolo ? Aşa încât mai liniştit îl afli cu liniştea minţii lui, în zgomotul celor mai tumultoase adunări, cu cei mulţi, decât de liniştea de care. s-ar fi bucurat un altul din sihăstria cea mai însemnată. Fiindcă el, cu nimic nu era mai puţin însingurat, în plin alai al celor mulţi, decât în petrecerea cea din plinul pustietăţii. şi în acest chip, bărbatul acesta, marele Teodosie, prin strângerea simţurilor şi prin întoarcerea întregii luări aminte spre lăuntrul minţii, pe care a învăţat-o printr-o prea lungă osteneală, s-a ridicat la o atât de suită treaptă a desăvârşitei iubiri de Dumnezeu, încât adevărat s-a putut zice despre el că a fost un rănit al dragostei.

Dintru ale Sfântului Arsenie

    Cu privire la preaminunatul Arsenie să ne amintim acestea : el nu a trimis cuiva nici întrebări în scris şi nici răspunsuri în epistole nu a dat. Fireşte, nu fiindcă i-ar fi fost lui lipsă darul de a scrie sau cel de a vorbi cu podoabă, întrucât la acestea era om desăvârşit. A cuvânta în chip ales lui mai uşor îi era decât altora graiul cel obişnuit. De cele ce am zis erau în el hotărâte din străduinţa ce o punea spre a-şi agonisi tăcerea şi din smerenia care-l împingea să depărteze orice dare în vileag. Din pricina aceasta chiar şi în biserică sau la adunări, el se silea, cu grija cea mai întreagă, să se ferească de a face vădit, sau de a fi privit de cineva, ci după un stâlp sau altă adăpostire, se aşeza şi se acoperea pre sine, sau în amestecul cu alţii se ţinea nevăzut. Din acestea el a câştigat anume şi mai mare putere de a fi cu luare aminte către sine şi de a se aţinti necurmat asupra sa însuşi, ca să ajungă astfel mai cu lesnire să se răpească în Dumnezeu. Aducem dară şi altora, drept izvod, pilda acestui mare bărbat, pe care cu îndreptăţire l-a numit cineva înger pământesc, că ne-a arătat nouă cum să ne fie mintea adunată şi întocmită aşa ca să se suie fără greutate la Dumnezeu.

Dintre cete ale Sfântului Pavel, cel din Latras

   Aşa era dumnezeiescul Pavel : locuind în munţi şi în laturi pustii, folosindu-se de fiarele sălbatice ca de vecini şi de tovarăşi. Dar s-a întâmplat odată, coborând din Lavră, de s-a învoit să primească a fi îndrumătorul fraţilor. şi sfătuia el şi îi învăţa să-şi alunge teama, ca nu cumva din puţinătatea sufletului fraţii să se înstrăineze de lucrarea virtuţilor grele, fiindcă el nu dorea să lase mai prejos vreuna din ele. Aşa, în toate, cu grijă şi măsură, înrâurea în chip stăruitor şi avea dorirea să vieţuiască după înţelegerea evanghelicească, cu însufleţire cârtind împotriva duhului stricăciunii. O ! Cum învaţă acest dumnezeiesc părinte pre ucenicii săi să cunoască metoda ! Să poată îndepărta prin aceasta toate războirile patimilor. Fiindcă întru aceasta stă izbânda metodei şi întru nimic altceva.

Dintre cele ale vieţii Sfântului Sava

   Dumnezeiescul Sava călăuzea pe monahi după canonul acesta : Nu îngădui să locuiască în Lavră şi să aibă chilie deosebită numai aceluia care învaţă pe de rost rânduiala monahicească şi care era în stare să-şi puie paza minţii şi să-şi izgonească gândurile vrăjmaşe şi să-şi spulbere din cugetul său toată amintirea celor pământeşti, dovedindu-se totodată, zdravăn şi sănătos cu trupul. Iar de se află vreunul care să întreacă pe ceilalţi prin vlaga mădularelor şi a voiniciei lui, îi dăruia loc să-şi zidească singur chilia. Iată,. aşa, acest mare avva cerea, mai înainte de toate, paza minţii de la toţi fraţii pe care îi îngăduia sub oblăduirea sa; nu le dădea, altminteri, dreptul la chilie ca să se poată învrednici a sluji lui Dumnezeu în linişte. Ce vom face noi, dară, stând în chilii ? Nefolositori şi trândavi vom sta ? Sau oare ne vom deprinde şi noi, după duhovniceasca îndrumare, întru păzirea minţii ? Întrebat-a pe Avva Agaton un oarecare frate, zicând : “Spune-mi părinte, ce este mai mare : truda cea cu trupul sau păzirea lăuntrică a sufletului ?” şi bătrânul a răspuns : “Omul e asemenea cu pomul, sârguinţa cea trupească frunzele sunt; veghea cea dinlăuntru roadă este. şi fiindcă, aşa precum e scris : “Tot pomul care nu aduce rod bun se va tăia şi în foc se va arunca”, este vădit că toate ostenelile noastre vor trebui să ne ducă către legarea rodului, adică paza minţii”. O anume însemnătate o aflăm însă şi în folosirea frunzelor, aceasta pentru fala şi înveşmântarea pomului. Avva, astfel, nu a veştejit strădania noastră cu trupul, întruchipată în frunze, ci ne-a descoperit, printr-un ales chip, cum trebuie noi să ne-o însuşim. Cât de minunat ne-a arătat sfântul aceasta, că sterpi ieşiţi de la credinţa adevărului sunt toţi acei ce, fără paza minţii fiind, se laudă pe sine numai cu viaţa lor de înfăptuire, pe unii fără paza minţii şi care neavând nimic, fără numai frunzele, munca lor de nevoinţă adică, nu se vor lipsi de a fi retezaţi şi focului aruncaţi. Grozav, o, părinte, este acest cuvânt al tău

Dintre cele ale lui Awa Marco către Niculaie

   Oare, tu fiule, îţi doreşti ţie însuţi o proprie şi casnică făclie a luminii tale cugetătoare şi anume marea ştiinţă duhovnicească pe care să o poţi avea pururea aprinsă şi străluminătoare întru lăuntrul tău şi dintru folosinţa căreia să poţi fără primejdie umbla prin noaptea cea adâncă a veacului acesta ? Aşa, paşii tăi se vor călăuzi sub oblăduirea Domnului, încât să doreşti drumul Evangheliei, ca să pot, audă cuvântul proorocului, să îţi arăt ţie calea cea minunată şi care anume aceasta este : prin credinţă învăpăiată, prin dorire tare şi prin rugăciune, tu să te faci următor şi părtaş poruncilor Bunei-Vestiri a Domnului, care desăvârşirea ne învaţă, şi de asemenea că : descoperirea măiestriei duhovniceşti nu are nevoie de truda războirilor cu trupul, ci ne cere numai singur războiul sufletului şi al minţii adunate întru necurmata luare aminte, din frica şi dragostea lui Dumnezeu; prin care măiestrie şi meşteşug, uşor vei putea să înfrunţi haita viciilor şi duhurilor vrăjmaşe. Biruinţa voieşti asupra viciilor ? Atunci caută adunat fiind întru tine, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu – pătrunzând întru adâncul inimii tale – să te poţi întâlni cu aceşti trei uriaşi : uitarea ta zic, uşurătatea ta şi neştiinţa ta, pe care se sprijină puterea filistenilor din tine, cei ce sunt sprijinul străinilor cugetători şi prin care viciile odată întoarse în sufletele din care fuseseră izgonite, cu aceste rămăşiţe ale lor, lucrează prin ele, trăiesc din ele şi stăpânesc pe acele suflete ce iubesc plăcerea. Fiindcă prin păzire şi veghea minţii, cu ajutorul cel de sus, noi descoperim lucruri ce multora sunt necunoscute şi numai aşa prin multă trezvie şi prin rugăciune vei ajunge tu să te liberezi de tirania acestor trei uriaşe rele. Fiindcă prin cunoaşterea adevărului, prin pomenirea înlăuntrul nostru a Logosului, Cuvântului lui Dumnezeu, prin buna râvnă a voinţei noastre unită cu puterile de har, de ne vom sili fără clintire a rămâne în inimă şi cu toată grija pe aceasta a o păzi, se va nimici dintre noi toată urma uitării, neştiinţei şi uşurătăţii. Fă dară şi tu o aşa osteneală şi vezi cât de bine se împacă între ele toate zicerile acestea duhovniceşti; priveşte cât de lămurit te îndeamnă ele spre a cunoaşte trezvia. Iată, aceasta este zestrea noastră de moştenire şi aceştia sunt Părinţii noştri înaintaşi, precum şi felul în care grăiau ei odinioară.

Din ale lui Ioan al Scării

   Omul liniştii duhovniceşti, isihastul, adică, este acela care străduieşte ca partea lui cea netrupească în casa trupului să o cuprindă, păstrând-o acolo, ceea ce este mai presus de înţelegere, paradox. Acela este un liniştitor, un isihast, care poate zice precum sfânta cântare : “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cânt. Cânt. V, 2). Închide, dară, uşa la cămara trupului tău şi uşa la sunetul limbii tale, iar înlăuntrul tău, pre poarta duhurilor. Întocmit la adânc întru aşa chip, ia seama de sus – de ştii într-adevăr să o faci aceasta – şi atunci şedea-vei cum şi când, de unde şi câţi şi în ce fel se silesc furii să vină să-ţi răpească poama viei tale celei duhovniceşti. Atunci straja cea cu grijă mult veghetoare se va scula grabnic şi va face rugăciune, apoi şezând iară la aceiaşi lucrare a sa, de mai înainte, o ţine pre aceasta cu bărbăţie. Una este, dară, veghea gândurilor şi alta este trezvia minţii. şi precum este de îndepărtat răsăritul soarelui, pe atâta mai înaltă şi mai grea este aceasta de a doua faţă de cea dintâi. Fiindcă după cum tâlharii nu mai au îndrăzneala să mai dea năvală cu uşurătate de îndată ce au zărit atârnată undeva pe armura cea împărătească, tot aşa nu cu uşurinţă se va prăda de tâlharii cei duhovniceşti ai săi, acel ce şi-a legat în inimă armura rugăciunii. Înţelegi dară tu, din mărturisirea aceasta, despre lucrarea cea minunată a acestui mare avva ca o limpede dovadă mai presus de dovada cuvintelor ? De una ca aceasta să ne apropiem, noi ce umblăm prin întuneric, pentru că mai înainte de aceste izbăvitoare de suflet ale Duhului, noi nefiind ascultători petrecem ca într-un război din toi de noapte. Ci iată ceea ce moştenim de la cei de altă dată, călăuzirile lor către însingurare, toate acestea, câte Părinţii ni le-au lăsat nouă drept pravile de temelie.

Dintre cele ale lui Avva Isaia

   Când cineva s-a despărţit pe sine de calea cea de-a stânga, care duce la pierzare şi şi-a descoperit cu limpezime toate păcatele pe care le-a făcut faţă de Dumnezeu, prin aceasta nu-şi poate vedea, totuşi, pe deplin, păcatele şi nici seama nu-şi poate da despre toată răutatea lor, câtă vreme nu din pocăinţă amară a ajuns la despărţirea de ele. Numai cei ajunşi la măsura aceasta, aceştia pot afla plângerea, rugăciunea şi pre umplerea de ruşine înaintea lui Dumnezeu, numai amintirea stricatei iubiri pe care o purtau viciilor. Să ne luptăm dară fraţilor, pre noi înşine aşa dintru toată puterea noastră şi Dumnezeu va lucra cu noi, după mare mila sa. Iară dacă inima noastră nu o putem păzi aşa precum Părinţii noştri, să ne silim cel puţin atâta cât ne este puterea, să ne păzim fără păcat mădularele, aşa precum Dumnezeu o cere, să avem încrederea, că după vremea de foamete venită asupra noastră, Domnul se va milui, aşa precum a făcut-o cu sfinţii Săi. Prin toate acestea, marele Avva mângâie nespus pre cei slabi, când le zice : “Pre inima noastră de nu o vom păzi precum Părinţii, cel puţin mădularele trupului să le păzim, aşa precum o cere Dumnezeu, iară El îşi va face milă de noi”.’ Mare este îngăduinţa şi pogorământul acestui Avvă.

De la Macarie cel Mare

   Dreptarul de început, stăpânitor asupra luptătorului celui din aria duhovniciei acesta este : În inimă intrând să pornim război asupra satanei, să-l urâm pre el şi fără preget să ne împotrivim înrâuririlor lui, bătălie dând asupră-i. Dacă însă cineva îşi păzeşte trupul său de stricăciune şi desfrânare numai dintr-o călăuzire de afară, a celor ce se văd, dar la lăuntrul cu gândurile preacurveşte şi se desfrânează înaintea lui Dumnezeu, nimic nu foloseşte dintru acestea, trupul său, chiar păstrându-şi-l feciorelnic. Fiindcă este scris : “Oricine se uită la femeie poftindu-o pe ea, a şi preacurvit cu dânsa în inima sa” (Matei, V, 28). Este o desfrânare pe care cu trupul o împlinim; dar mai este o altă desfrânare pe care o desăvârşim cu sufletul, când acesta s-a unit cu satana. Ar părea aici că acest părinte preamărit se rosteşte ca împotriva celor ce încă mai sus aduse de către Avva Isaia. Dar nu este aşa. Fiindcă şi el ne porunceşte aşa precum însuşi Dumnezeu o cere; trupurile să le păzim de la toată întinarea. Dar el nu numai curăţenia trupului o caută, ci şi pre cea a cugetelor şi aşa pornind de la poruncile Evangheliei, tot întru acestea ne statorniceşte.

Din cele ale lui Diadoh de Foticeia

   Cel ce a ajuns să locuiască pururea întru inima sa, a ieşit cu totul de la cele deşarte ale vieţii. Fiindcă unul ca acesta umblând în duh nu poate să mai fie cunoscut de dorinţele trupeşti. El drumurile şi le străbate prin cetatea virtuţilor, având însăşi aceste virtuţi ca pre nişte portari. Iată de ce atunci uneltirile pe care diavolii le ridică asupra sa devin zadarnice. Dreaptă grăire are sfântul : că uneltirile vrăjmaşilor se fac zadarnice când ne sălăşluim într-un anume fel, la adâncul inimii noastre şi o păzim pre aceasta prin trezvie, în toată vremea cât petrecem acolo. Dar iată, nu avem mai mult răgaz pentru destăinuirea de faţă, deoarece năzuim să aducem rânduit, şi din toate celelalte ale sfinţilor Părinţi. De aceea, după ce aducem pomenire în scurt despre una sau alta, repede cuvântul ni se curmă.

Dintre cele ale lui Isaac Sirul

   Intră întru tainiţa ta cea mai dinlăuntru şi acolo vei descoperi şi tainiţa cerească. Amândouă numai una şi aceeaşi sunt, printr-o aceeaşi poartă într-amândouă pătrunzi. Scara acestei împărăţii cereşti se află tăinuită înlăuntrul tău şi anume în suflarea ta. Botează-te; aşa dară, pre tine însuţi de păcate şi afla-vei acolo, în adâncimea cea din suflet, scară pe care vei putea să te înalţi.

Din ale lui Ioan din Scurpantos

   Timp îndelungat şi grea osteneală avem trebuinţă la rugăciune, spre a afla întru statornicia netulburată a minţii pre acel alt cer din inimă în care Hristos locuieşte, aşa precum Apostolul zice : “Au nu vă cunoaşteţi pre voi înşivă bine, că Hristos este în voi ? numai, dacă nu v-aţi dovedit cumva nevrednici” (II, Cor. XIII, 5).

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!