Mărturii Meditaţii

CALEA CEA MÂNTUITOARE

JERTFÃ ȘI RÃSCUMÃPÃRARE

Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului.
Este element constitutiv al religiei, domeniul ei specific. Istoria ne arată că nu există religie în care ideea şi actul de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieţi, constanta în jurul căreia se desfăşoară toate manifestările sacre ale oricărei comunităţi omeneşti. Jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire.

Dar, întrucât ne angajează în fiinţa noastră însăşi, în ultimă instanţă în totalitatea ei, când te dăruieşti pe tine, dăruieşti totul. Şi ţinând seama de atâtea variabile ale sufletului omenesc, atât de contradictoriu, aci disponibil
în a se dărui, aci zăvorât în cel mai scurt egocentrism, e firesc în acelaşi timp ca jertfa, act profund personal, să fie şi să rămână ceea ce Ortodoxia, sacramental, o numeşte taină.

SALVARE PRIN CRUCE ȘI ÎNVIERE

La a Doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos Se va arăta în toată măreţia Sa dumnezeiască, cu toată puterea şi slava Sa, pentru ca să-i primească pe cei drepţi în Împărăţia Sa Cerească şi să-i osândească pe cei păcătoşi în iadul veşnic.

Părinţii Bisericii ne sfătuiesc să ne coborâm cu mintea în iad la cei osândiţi. Şi când ne vom lipi acolo inima şi mintea noastră, cu durerea iadului, ne vom izbăvi de iad. Credem, desigur, în dogma Bisericii despre existenţa iadului, dar nu o credem cu inima noastră. Dacă o credeam cu adevărat, dacă o făceam trăire, dacă pomeneam iadul în cugetul nostru, eram diferiţi, eram plini de pocăinţă, şi lacrima nu lipsea din ochii noştri.

Satana, marele înşelător, ca un meşteşugăreţ în viclenie ce este, ne scoate din minte această cugetare a iadului, care este leac pentru suflet.

Este un mijloc al proniei dumnezeieşti, ca să ne povăţuiască prin frica dumnezeiască şi să ne întărească râvna pentru nevoinţă, ca să ne izbăvim de iad.

Ortodoxia noastră este prea frumoasă. Este atât de împodobită – de aceea şi satana vine prin duhuri înşelătoare şi prin eretici –, dar, luptată fiind, se întăreşte şi îşi înfige rădăcinileşi mai adânc. Nu am conştientizat încă ce înseamnă să se despartă sufletulpe vecie de Dumnezeu. Şi, dacă ar fi fost simplu să lipsească Dumnezeudin suflet, ar fi fost un rău mai mic.

Dar, din păcate, despărţirea de Dumnezeu înseamnă o viaţă veşnică, în cele mai groaznice chinuri.

Ne aşteaptă multe rele, zile greleşi anevoioase. Atunci va triumfa Hristos cel Răstignit în cel care Îl va îmbrăţişa, care va îmbrăţişa Patima Lui cucredinţă şi cu dragoste.

După cum spun Apocalipsa şi profeţiile Sfinţilor, îl aşteptăm pe Antihrist. Şi e bine să vină. Fiindcă va venisă pună la încercare pe oameni, să vadă cât de mult cred în Hristos. Lupta se va da cu privire la credinţa în Dumnezeirea lui Hristos. Să ne îngrijim, aşadar, să cugetăm la răstignirea luiHristos. Să trăim înlăuntrul nostru, ca să putem – încet-încet – să ne izbăvimde muşcăturile păcatului şi, astfel, după ce ne vom vindeca cu Sângelelui Hristos, să ne pregătim, ca să dăm lupta finală ce ne va duce în Împărăţia Sa. La a Doua Sa Venire, Hristos vaferici şi va osândi.

DE LA VIAȚÃ LA VIAȚA VEȘNICÃ

Creştinismul a devenit un corpus de obiceiuri, a devenit o tradiţie atât de stufoasă, încât nimeninu va mai putea să pună ordine în acest amalgam în care au intrat şi obiceiurile păgâneşti precreştine. Nimeni nu mai ştie care este duhul lui Hristos şi care este cel păgânesc, al eresurilor de tot felul, al misterelor păgâne. Aceasta pentru că nimeni nu L-a înţeles pe Hristos. El S-a plâns adesea că nu este înţeles. Dovadă este discuţia cu Nicodim, care era învăţător al Legii. Discuţia cu El a fost un eşec total, pentru că atunci când Mântuitorul îi propune Învierea, adică să se nască de Sus, din nou, Nicodim nu pricepe nimic. Hristos şi creştinismul răstoarnă totul şi propune naşterea de Sus. Aceasta este Învierea. Cum să reuşim să ne înscriem în civilizaţia Învierii? Cum putem să ne desprindem de tot ceea ce ne apasă şi ne reţine, ne trage în jos, ne întristează cu tristeţea morţii? Fiecare om trăieşte cel mai mult cu gândul morţii. Un creştin trist pentru moarte nu este un creştin foarte bun. Nu este un creştin al Învierii. Nu este un creştin ortodox.

Prin Înviere, Mântuitorul coboară în Iad şi înviază în iad. Autentica icoană a învierii în Ortodoxie este aceea în care Hristos merge la Iad.

VREAU SÃ NU MÃ DESPRIND DE VEȘNICIE

Într-o criză a absenţei sensuluivieţii, căutăm un sens dumnezeiesc. Trăirea autentică este sfinţitoare, mărturisitoare, apostolică şiprofetică. Ea este caracterizată de nevoinţă, sudoare, sânge, durere, mărturie, smerenie, mărturisire.

Creştinul autentic trăieştebucuria înlăuntrul nevoinţei,al lipsei, al jertfei. Creştinul autentic distinge cu claritate deşertăciunea lumii, scurgerea şi trecerea timpului, stricăciunea bunurilor materiale,înşelăciunea lui „aici” şi „acum”.

De aceea mereu se ancorează înrealităţile „de Dincolo”, vieţuieşte pepământ, dar este cetăţean al cerurilor.

În locul prezentului, trăieşte în veşnicie şi în loc de „aici” se hrăneşte cu cele cereşti, de „Dincolo”. Această cugetare este hrănită de nădejdea dumnezeiască.

În sensul acesta, omul autentic nu se arată doar un model de desăvârşire morală, ci în principal se preface într-un vas al descoperirii adevărurilor dogmatice.

Creştinul care nu este mişcat de experienţele dogmatice, care nu este luminat de descoperirile tainice, care nu este rănit de dorul dumnezeiesc, care nu este stăpânit de transcendent, care nu simte semnele prezenţei lui Dumnezeu, care nu este încredinţat lucrărilor dumnezeieşti, acela nu are pecetea lui Dumnezeu asupra lui.

Să ne silim pe noi înşine, să luăm aminte la viaţa noastră, astfel încât să fie vrednică de mântuire. Ca nişte oameni greşim, fără nicio excepţie, deoarece fără de păcat este doar Dumnezeu. Mult sau puţin, cu toţii am păcătuit, am întristat, am amărât şi am otrăvit inima lui Dumnezeu. Acum trebuie să o îndulcim şi să o bucurăm prin pocăinţă, prin schimbarea noastră. Şi, la fiecare păcat al nostru, la fiecare abatere, îndată să ne întoarcem mintea şi cuvântul lăuntric către Dumnezeu şi să spunem: Dumnezeul meu, am păcătuit, am greşit! Iartă-mă! Şi, îndată, dacă este cu putinţă să vărsăm lacrimi şi, în virtutea pocăinţei şi a lacrimilor, să primim iertare de la Dumnezeu. Iar când vom ajunge sub epitrahil, să primim desăvârşita iertare de la Dumnezeu.

Viaţa lui Hristos de la naştere până la înviere a fost o mucenicie. Nu am fost/suntem vrednici noi, oamenii, pentru această Jertfă supremă a lui Hristos. Nimeni nu ne-a iubit atât de mult precum Domnul şi nimeni nu a fost atât de ocărât, batjocorit şi nu s-a smerit atât de mult precum Domnul.

O pocăinţă nu începe cu decizia noastră de a ne preschimba viaţa, ci cu hotărârea lui Dumnezeu de a ne mântui.

Învierea, prin moarte, nu poate fi înfăptuită de unul singur, pentru că, de unul singur, omul nu poate nici să înfrunte răul, nici să mărturisească harul divin.

Părintele Constantin ONU

Lasă un răspuns