Când ai viaţa înaintea ta, ţi se pare că timpul vine chinuitor de încet. Oricărui tânăr i se pare că timpul lui de-abia se mişcă, de-abia vine, ca un melc leneş şi greoi. Că la fiecare pas ar vrea să-i zică: Vino, timpule, mai repede!
Vino, timpule, cu sfârşitul şcolii, vino, timpule, cu majoratul, vino, timpule, cu ocuparea unui serviciu. Vino, timpule, odată, cu căsătoria…
Şi timpul parcă stă pe loc, aşa grozav de încet vine, de parcă nu mai soseşte odată…
Iar când ai viaţa înapoi, când ziua vieţii a trecut de amiaza ei spre seară – ce repede trece atunci acelaşi timp!
Îndată ce melcul te-a ajuns, se preface în iepure. Şi iepurele timpului fuge-fuge de parcă nu-l mai vezi. Îţi vine să strigi mereu: Stai mai încet, timpule! Nu fugiţi atât de repede, anii mei! Dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasă că tu de-abia te mai ţii după ei. Până când, tot zorind pe cale, te poticneşti dintr-o dată şi cazi undeva în mormântul care te aştepta acoperit de ochii tăi, la ceasul pe care nu-l ştii şi pe drumul de care nu-ţi mai poţi feri paşii.
Fragment din „Hristos – mărturia mea”, de Traian Dorz.
Editura Oastea Domnului Sibiu, 2016, ediția a IV-a, pagina 46.
