1. Dumnezeul meu cel Unul, altarul Tău cel fericit noi nu l-am putut acoperi nici cu daruri, nici cu flori.
Ci numai cu lacrimi.
2. Bogăţii n-am avut niciodată, căci şi părinţii sufletului nostru au fost nişte bieţi săraci de aur. De unde să fi avut noi să-Ţi aducem daruri de aur?
3. În straturile noastre, toate florile s-au uscat încă din sămânţă. Căci noi n-am avut o primăvară a noastră. Peste noi s-au abătut numai, ori ierni crâncene, ori veri fierbinţi; ori îngheţuri, ori arşiţe.
4. Când va fi înflorit oare ceea ce am sădit şi am udat numai cu lacrimi?
5. Lacrimile sunt grele, iar mugurii, slabi. Şi ei s-au rupt înainte de a ajunge la rod sau măcar la flori.
6. Lacrimile sunt fierbinţi, iar răsadul, fraged. Şi el s-a ars.
7. Lacrimile sunt amare, iar lăstarii nu pot trăi decât în liniştea dulce. Şi ei s-au stins.
8. Lacrimile au fost multe, prea multe. Şi au acoperit totul.
Astfel nu ne-au rămas decât ele.
9. Le aducem numai pe acestea pe altarul Tău fericit.
Dar, oare, dacă sunt atât de grele,
şi de fierbinţi,
şi de amare,
şi de multe
– mai pot ele bucura altarul Tău?
10. – Oricât ar fi lacrimile de frumoase, de adevărate şi de iubitoare… când sunt prea multe, apasă.
11. – Prietenul tinereţii noastre înlăcrimate, spune-ne, ce să facem cu lacrimile noastre prea multe?
12. – Ascundeţi-le în răbdarea cea mai tăcută,
în nădejdea cea mai îndepărtată
şi în renunţarea cea mai desăvârşită.
Să nu vi le mai vadă nici Dumnezeu.
Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu
