Când nu știi umbrele-apei ce-ascund în sânul lor
nici cum se leagă apa șuvoaielor în nor
de nu se rupe norul sub greul lor potop
ci se desface ploaia ca roua, strop cu strop,
când nu știi cum pământul stă pe nimic, desprins,
nici cum stă pe goluri al Miazănopții-ntins,
nici cum e țărmul dintre lumină și abis
cum vine înștiințarea din presimțiri sau vis
sau suflul Cui tot cerul l-nseninează larg
sau valurile mării cum slabul țărm nu-l sparg
sau cine greutatea luminii-a hotărât
sau cine poruncește înghețului: atât
sau după ce legi aștrii sunt așezați pe cer
sau cine-ndrumă noaptea cocorul cel stingher…
Când nu știi cine-așează hotarul iernii blând
sau cine dă legi ploii ori soarelui arzând
sau cine-așează margini la trăsnet sau furtuni
sau cât rău pot să facă cei răi celor buni
sau când să iasă luna și peste câte zări
sau cine stăpânește a grindinei cămări
sau stelele-nserării în imnuri când roiesc
din Mâna cui mișcarea și razele-și primesc?…
Când nu știi cine-așează al nașterilor fel
echilibrând pământul și viața de pe el
când nu știi începutul Vieții, nici ce-i ea
când nu-nțelegi nici taina ascunsă-n umbra ta
când ne-nțeles ți-e totul în jurul tău mereu,
– De ce spui, stârpitură, că nu e Dumnezeu?!…
Traian Dorz, din ”Cântări de Drum”
