Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home 16 Ianuarie – Când privesc cerurile…

16 Ianuarie – Când privesc cerurile…

16 Ianuarie – Când privesc cerurile…

16 ianuarie – Psalmul 8, vers 3

Câtă vreme omul priveşte numai spre pământ şi se frământă numai pentru lucrurile pământeşti, nu vede, nu se gândeşte şi nu meditează la adevărata sa stare. Câtă vreme omul se uită numai în jos şi scormoneşte numai după cele trupeşti, omul nu se deosebeşte cu nimic de celelalte vietăţi care trăiesc numai pentru a mânca şi pentru a fi mâncate.

Nici nu-şi cunoaşte adevăratele sale însuşiri, nici măsura chemării sale — fiindcă el pe toate le măsoară privind numai de la el în jos. De aceea este ispitit să se considere pe sine nu creatură, ci creator. Şi să-şi aducă sieşi laude, făcându-se propriul său idol… Într-adevăr, când omul priveşte numai în jos, toate aceste nebunii — ba încă şi altele mai mari — sunt cu putinţă din partea lui.

Când însă omul, prin harul lui Dumnezeu,prin trezirea sănătoasă a conştiinţei lui, face saltul fericit de la nivelul celorlalte trupuri, rupându-se de robia gunoiului şi din tirania jumătăţii in-ferioare a trupului său, ridicându-se vertical şi privind în sus, abia din clipa aceea i se deschid ochii minţii sănătoase. Şi i se reduc toate proporţiile până la realitate. Abia din clipa aceea fiinţa lui se luminează şiîncepe să desluşească orizonturile adevărului. Atunci omul se vede ce nimic este el însuşi, el, care se considerase mai înainte totul… Vede ce nimic este omul, căruia îi adusese elogii, cântări şi închinare, extaziindu-se în faţa „măreţelor sale creaţii şi descoperiri“…

Când priveşte cerurile, măreaţa creaţiune a mâinilor lui Dumnezeu, soarele, luna şi stelele pe care le-a făcut El, nemărginirea spaţiilor și nebănuita mărime a corpurilor cereşti, aşezate să stea şi să se mişte după legi eterne în aceste întinderi nesfârşite, — atunci bietul om se vede pe sine însuşi redus la adevărata lui micime, cu toată lumea în care vieţuieşte el şi care este tot aşa de redusă. Atunci, umilit şi ruşinat, se recunoaşte ce nimic este. Un nimic nevrednic de nici o atenţie. O creatură la care nu merită nici să Te gândeşti, Doamne, nici să-l iei măcar în seamă… Acesta este omul!… Chiar şi cel mai puternic om… Chiar cel mai puternic neam de oameni.

Căci, puşi într-un cântar, ar fi mai uşori decât o suflare… (Ps. 62, 9). Mai fără însemnătate ca o picătură de apă. Sau ca un fir de praf (Isaia 40, 15-17). Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire faţă de om, l-a înălţat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija şi iubirea de care l-a învrednicit. Tocmai pentru ca omul, cunoscând acest mare har, să nu uite niciodată cât de mult este el dator Binefăcătorului său. Şi să nu iasă niciodată din ascultarea Sa.

Vai, însă ce fiinţă nerecunoscătoare este omul! În loc să privească spre cer cu recunoştinţă şi smerenie, priveşte cu trufie şi rivalitate, din ce în ce mai provocator. Te cutremuri până unde poate merge omul cu provocările la adresa lui Dumnezeu… Şi te înspăimânţi, gândindu-te la ziua din care Dumnezeu nu le va mai răbda.

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!