Ştim, şi o afirmăm adesea, că viaţa noastră curge spre mormânt, că efemeri suntem pe acest pământ, pe care toate-s efemere. Adevărat şi fals, în acelaşi timp, cum nu se poate mai fals.
Adevărat, pentru că, da, clipa trecută nu o mai putem retrăi, singurul eveniment cert din viaţă este moartea.
Absolut fals, pentru că niciun gest, nicio vorbă, faptă sau simplu oftat nu moare şi gata… Ci totul are reverberaţie în transcendent. Nimic din existenţa noastră nu e iremediabil trecut, ci toate sunt scrise în Cartea vieţii, oricât de mici şi neînsemnate ar fi, sunt încriptate în eternitate, păstrate pentru momentul cel de pe urmă al Înfricoşătoarei Judecăţi. Atunci când se vor vădi toate ale tuturor; când goi şi descoperiţi vom sta în faţa Celui Care este Judecătorul cel nemitarnic, Căruia Îi vom da socoteală, iar toate sunt trecute acolo, în acea Carte a vieţii.
Sunt valori şi mari şi mici, şi cu plus şi cu minus; şi… dintr-o dată toate se contabilizează, şi un zâmbet cald e ucis de o vorbă răstită, ambele ale aceleiaşi guri. Şi o mână întinsă e anulată de o ridicare trufaşă din sprânceană şi tot aşa…, până când cele două talgere ale balanţei se umplu cu de toate – şi bune şi rele – sub privirile noastre îngrozite şi ale lumii întregi. E clipa noastră de adevăr total, nimic nu îl ciunteşte, nicio falsă impresie, nicio aparenţă bine regizată şi tocmai de aceea este şi atât de înfricoşător acest adevăr. Când priveşti, nici nu-ţi vine a crede că bietul boţ de tină, ce stă acum în faţa Slavei dumnezeieşti, a putut face atâta rău, dar şi atâta bine… Însă parcă răul e mai mult şi mai greu, şi trage mai tare în jos, şi diavolii îşi sticlesc ochii lacomi simţind câştig apropiat. Dar, dintr-o dată, de undeva, nu ştiu de unde, de pe vreo aripă de înger, din genele vreunui sfânt, din ochii largi şi îndureraţi ai Maicii lui Dumnezeu se desprinde ceva, greu de spus ce, ceva diafan, ca o lacrimă sau ca un suspin, şi cade în talerul de-a dreapta înclinând balanţa incredibil de mult, încât diavolii fug, îngerii cântă şi omul vede faţa plină de nemărginită iubire a lui Dumnezeu. Ce spuneţi?
E un sfârşit fericit, nu-i aşa? Dar era vorba de judecată dreaptă, fără mită, fără părtinire, incoruptibilă şi atunci ce e cu lacrima sau oftatul acela, al nu ştiu cui, venit de nu ştiu unde? Cum de-a putut să schimbe soarta Judecăţii? De unde atâta greutate şi putere în el? Toţi păcătoşii începuseră să capete nădejde, erau tare mulţi păcătoşi care-şi aşteptau Judecata, miriade de miriade, parcă erau numai păcătoşi, să mai fi fost şi câte un drept printre ei, este posibil, nu zic nu, dar nu se vedeau de mulţimea nesfârşită a celor plini de păcate. Şi toată marea asta de oameni avea în mintea şi pe buzele ei o singură întrebare. Aşa unitate de gândire nu se mai văzuse niciodată în istoria milenară a omenirii: ce va fi înclinat balanţa? Iar, pentru că acesta era momentul de adevăr absolut, din gura Celui Vechi de Zile a răsunat ca un tunet asurzitor sau poate ca o mângâiere de zefir răspunsul: suferinţa-rugăciune.
Noi toţi, şi cei de-acum şi cei ce-au fost ori vor urma, trăim un lanţ de suferinţe, unele mărunte, aproape meschine, ca durerea resimţită în urma unei banale nedreptăţi de la serviciu, sau a unei impoliteţi rostite de un oarecare în tramvai; altele mari, abisale: când moare cel mai iubit om, sau îţi vezi copilul în chinuri grozave, şi uităm că fiecare „oftat poate fi o rugăciune” (pr. Arsenie Papacioc). Îmi veţi spune însă că e aproape ridicol. Adică cum? Să mă rog că m-am simţit jignit când cineva m-a împins pe stradă, iar în momentele limită cu atât mai mult e imposibil, durerea e prea intensă, sufletul e în combustie, incapabil de altceva, de cum de rugăciune? Dar suferinţa-rugăciune e ceva foarte simplu, e un fel de „Da!” pe care îl rostesc, deşi adesea aş prefera să spun „Nu!”. În fond, e o încărcare cu sens a suferinţei care oricum există. Că vreau sau nu, şi mai degrabă nu vreau decât vreau, voi suferi în această viaţă. Ce pot să fac, e să confer acestei inevitabile suferinţe un sens în Dumnezeu. Să iau durerea mea şi să o pun la picioarele Lui ca şi singurul lucru de care sunt în stare. Iar El o va păstra pentru eternitate la sânul Său, acolo unde sunt strânse toate suferinţele lumii. El, Cel ce a purtat rănile tuturor, ştie ce e durerea, trădarea, părăsirea şi, cu iubirea Sa nesfârşită, le umple de măreţie şi putere, încât tot omul se vindecă de rană şi de moarte.
Scrie aceste cuvinte cu slove de foc în inima ta: Orice suferinţă în Dumnezeu e treaptă înaltă spre cer! Şi fiecare clipă a vieţii poate deveni astfel urcuş spre mântuire.
Lumea e plină de plânset şi vaiet, dar, dacă ele nu sunt umplute cu sens în Dumnezeu, rămân doar chin şi sub această formă a chinului fără sens sunt similare muncilor iadului. Însă, când ele se încarcă de semnificaţie în Hristos, devin mântuitoare. Domnul a iubit suferinţa până la moarte, pentru că suferinţa Sa e plină de cel mai nobil sens: dezrobirea omului din păcat; şi de atunci orice durere trăită în Hristos poate transfigura. Multumiţi-I şi oferiţi-I lui Hristos suferinţele voastre şi veţi vedea că „jugul Lui nu e greu şi povara Lui uşoară este.”
Protos. Atanasie PALEU
