Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Canoanele Vechiului Testament şi ale Noului Testament printre ortodocşi, romano-catolici şi protestanți

Canoanele Vechiului Testament şi ale Noului Testament printre ortodocşi, romano-catolici şi protestanți

Canoanele Vechiului Testament şi ale Noului Testament printre ortodocşi, romano-catolici şi protestanți

Scurta noastră prezentare istorică a dezvoltării canonului Noului Testament ar trebui să nu lase nici o îndoială asupra faptului că până în secolul al VII-lea, Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană au fost de acord în ceea ce priveşte indexul cărților sfinte recunoscute. Acest acord există şi astăzi şi ne oferă o temelie comună în definirea a ceea ce înțelegem prin Noul Testament: cele douăzeci şi şapte de cărți a căror listă a fost precizată inițial la Sinodul de la Cartagina. Ar trebui de asemenea să facem observația că acelaşi canon al Scripturii este recunoscut de multe grupări protestante.

În ceea ce priveşte canonul Vechiului Testament şi textele apocrife sau deuterocanonice, nu ne putem ocupa de acest subiect cu aceeaşi uşurință ca în cazul canonului Noului Testament. O perspectivă comparativă este aici esențială. Am putea caracteriza poziția ortodoxă referitoare la scrierile apocrife ca situându-se undeva între poziția protestanților şi cea a romano-catolicilor, care reprezintă extremele unui spectru de opinie mergând de la acceptare până la respingerea acestor texte.

Biserica Romano-Catolică acceptă textul din Septuaginta al Vechiului Testament, cu excepția Psalmului 151 şi a Cărții a treia a Macabeilor. În ciuda faptului că Fericitul Ieronim caracterizează scrierile apocrife ca fiind simple cărți bisericeşti, noțiunea augustiniană a deplinei canonicități a cărților a biruit. Parțial, ca răspuns la Reforma protestantă şi la reevaluarea raționalistă pe care ea a făcut-o cărților deuterocanonice, Conciliul Contra-Reformei din Trent (1545–1563) a conferit autoritate dogmatică, în a patra sa întrunire, canonului Vechiului Testament, inclusiv scrierilor apocrife.

Este artificială descrierea poziției protestante drept una care respinge scrierile apocrife din canonul Vechiului Testament. În lipsa unui criteriu de ratificare conciliară de tipul declarațiilor de la Trent, este greu de indicat o hotărâre protestantă oficială. Mai mult, strict vorbind, nu există o astfel de hotărâre 16 “protestantă” pentru simplul motiv că “protestantism” este un termen destul de inexact folosit pentru a acoperi un domeniu larg de tradiții şi principii teologice de bază. Oricum, pentru a putea face o comparație (prin care să clarificăm perspectiva ortodoxă asupra Scripturii Vechiului Testament), vom defini poziția protestantă ca fiind perspectiva prezentată de un număr de grupări reformate importante din punct de vedere istoric.

Traducerea pe care Martin Luther (1483-1546) a făcut-o Bibliei (1534) a inclus scrierile apocrife la sfârşitul Vechiului Testament; ele erau bune de citit dar nu pe măsura Scrierilor Sfinte. Cele Treizeci şi nouă de articole ale religiei (1563) din Biserica Anglicană au hotărât că textele deuterocanonice nu aveau să fie folosite pentru stabilirea doctrinei. Biblia regelui James din 1611 a tipărit Apocrifa ca texte separate între Vechiul şi Noul Testament. Iar Mărturisirea de la Westminster din 1647 a respins Apocrifa ca fiind scriere făcută de mintea omenească. Dat fiind faptul că teologii protestanți moderni au păreri diferite asupra cărților disputate, încercarea noastră de a prezenta cum sunt tratate scrierile apocrife de către protestanți marchează doar un punct din spectrul atitudinilor față de ele.

Ar fi într-adevăr un lucru neînțelept să privim atitudinea ortodoxă față de scrierile apocrife drept un fel de punct median de-a lungul unui spectru. Aceasta ar fi un abuz la adresa aparatului nostru conceptual. Poziția ortodoxă este una care corespunde, în parte, atât vederilor romano-catolice cât şi celor protestante, nereprezentând-o pe vreuna dintre ele cu fidelitate şi nici furnizând o alternativă distinctă la vreuna din ele. Pe de altă parte, ca şi în romano-catolicism, ortodocşii consideră obligatorii primirea Hotărârilor Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Mai mult, ei văd aceste hotărâri ca fiind fructuoase doar când sunt acceptate de Biserica Sobornicească şi aduse la maturitate deplină prin compatibilitatea lor cu viața şi experiența spirituală, cu ceea ce este “ortodox”19. Dar despre aceasta vom scrie mult mai multe mai târziu. E suficient să spunem acum că acest principiu (unirea dintre practică şi autoritate, dintre πρα ξις şi θεωρία) justifică faptul că astăzi (aşa cum s-a văzut foarte bine la controversatul Sinod Pan-Ortodox de la Rodos din 1961), teologii greci acceptă în totalitate scrierile apocrife, în vreme ce unii teologi ruşi contemporani au rezerve față de ele. Totuşi unitatea celor două Biserici e biruitoare. Aceasta nu înseamnă că două atitudini predomină într-o singură Biserică, ci că aceste două atitudini definesc şi constituie poziția unei singure Biserici. În acest mod trebuie să vorbim despre Biserică, în aceste vremuri de încercare, când unitatea ei este paradoxală, internă şi nu supusă analizelor reci, raționale.

16 Foakes-Jackson şi Smith, fără a cita vreo mărturie, sugerează, totuşi, că încă din 117 exista o colecŃie standardizată a Epistolelor pauline (ibid., p. 3). Un alt cercetător citează referirea Sfântului Policarp din Smirna la opt din scrisorile Sfântului Pavel ca dovadă că, până în jurul anului 110, a existat o colecŃie a Epistolelor (Richard Heard, An Introduction to the New Testament [Londra, 1950], p.15).
17 Am putea preciza că Adolf von Harnack (1851-1930) face exact presupunerea contrară atunci când afirmă că existenŃa unui canon eretic a determinat Biserica Creştină Ortodoxă să îşi facă propriul canon al Scripturii (Adolf von Harnack, The Origin of the New Testament, tradus de J. R. Wilkinson [Londra, 1925], pp. 30-33).
18 “Irenæus Against Heresies”, în The Ante-Nicene Fathers, ed. Rev. Alexander Roberts si James Donaldson, Vol. 1, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenæus), trad. A. Cleveland Coxe (New York, 1885), p. 428.
19 [Părintele] George Florovski, The Collected Works of Georges Florovski, Vol. I, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View (Belmont, MA, 1972), p. 96.

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna şi Episcopul Auxentie de Foticeea
SCRIPTURĂ ŞI TRADIȚIE
Traducere din limba engleză: Mariana Chiper

*
Părintele Serafim Rose
Sfinții Părinți, adevărații povățuitori către adevărata credință

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *