După ce israelitenii trecură ca pe uscat prin apele mării şi „văzură pe egipteni morţi”, atunci au cântat Moise şi copiii lui Israel cântarea aceasta:
Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preaslăvit, pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare… Domnul este tăria mea; El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu; pe El îl voi lăuda… Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine este asemenea Ţie?…
Iar Mariam, proorociţa, sora lui Aron, a luat timpane în mâna sa şi au ieşit toate femeile după ea cu timpane şi cântece.
Şi a început Mariam, zicând: Să cântăm Domnului, că cu slavă s-a preamărit” (Ieşirea 15, 19-21).
Ce cântare vie şi caldă!
Citiţi-o pe larg în Biblie la Ieşirea, capitolul 15.
Va rămânea de-a pururi această cântare, căci ea a ieşit din bucuria unui popor izbăvit. Israelitenii scăpaseră dintr-o moarte sigură.
Îi scăpase darul lui Dumnezeu.
Scăparea lor se potriveşte cu scăparea lui Noe din apele potopului.
Ca şi pe Noe, îi trecuse şi pe ei darul lui Dumnezeu prin valurile apelor; îi trecuse „prin apă şi prin duh”.
Scăparea lor se încheie cu rugăciune şi cântare de slavă lui Dumnezeu.
Dar cântarea aceasta nu e numai a celor scăpaţi din potop şi din Marea Roşie, ci este a tuturor credincioşilor din toate timpurile.
Trecerea prin Marea Roşie închipuie taina cea mare a răscumpărării şi izbăvirii noastre prin sângele scumpului nostru Mântuitor.
Trecerea prin Marea Roşie nu s-a sfârşit.
Prin sângele Mielului trece mereu şi azi ceata celor răscumpăraţi.
Această trecere va ţine până la sfârşitul veacurilor, „până va trece poporul Tău, Doamne… până va trece poporul pe care l-ai răscumpărat” cu scump sângele Tău (Ieşirea 15, 16).
Şi până la sfârşitul vremurilor va răsuna mereu cântarea celor răscumpăraţi.
La Marea Roşie a fost revărsarea sufletească a unui popor ce s-a văzut scăpat de urgia lui Faraon.
Bucuria de la Marea Roşie o are şi azi tot creştinul care a scăpat din robia şi urgia diavolului-Faraon.
Bucuria şi cântarea de la Marea Roşie este bucuria şi cântarea tuturor celor răscumpăraţi prin sângele Mielului.
Şi noi, ostaşii Domnului, suntem – şi trebuie să fim -o ceată trecută prin apele Mării Roşii; prin sângele Mielului…
Şi noi suntem nişte scăpaţi din urgia şi robia diavolului-Faraon…
Şi noi trebuie să cântăm o cântare nouă, de slavă şi laudă lui Dumnezeu.
Israelitenii au învăţat la Marea Roşie o cântare nouă.
Când omul trece prin Marea Roşie – când se întoarce la Dumnezeu şi începe o viaţă nouă prin pocăinţă şi sângele Mielului – începe şi el a cânta o cântare nouă.
În Oastea Domnului avem şi noi multe cântări noi care au ieşit din bucuria mântuirii noastre sufleteşti.
Nu plac tuturor aceste cântări-poezii; sunt cântări duhovniceşti pe care oamenii cei lumeşti nu le înţeleg şi nu le iubesc.
Un om rămas lângă cuptoarele lui Faraon niciodată nu va înţelege, nu va simţi şi nu va iubi cântarea celor plecaţi în drum spre Canaan.
Evanghelistul Ioan în vedeniile sale a văzut o ceată de îngeri care „cântau o cântare nouă şi nimeni nu putea să înveţe cântarea aceasta decât cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi şi urmează pe Mielul oriunde” (Apoc. 14, 3-4).
„Cântare nouă” pot învăţa numai cei ce trec prin Marea Roşie” şi „urmează pe Mielul oriunde”.
Despre proorociţa Mariam spune Biblia că făcuse o „petrecere” cu sunet de timpane şi cântări de slavă lui Dumnezeu; întocmai cum şi despre David spune Biblia că a jucat în faţa Chivotului Sfânt.
Revărsări sufleteşti erau acesta; revărsările unor suflete care gustaseră din taina cea mare a mântuirii sufleteşti.
Pe noi, ostaşii, ne mustră oamenii că nu mergem pe la jocuri şi petreceri.
Păi arătaţi-ne, oameni buni, o astfel de „petrecere” cu timpane şi jocuri ca cea de la Marea Roşie şi ne vom duce acolo cu toţii.
Arătaţi-ne o petrecere unde în loc de timpanele diavolului, răsună timpanele şi cântările Domnului, şi acolo ne vom duce cu toţii.
O, ce lucru dulce şi plăcut este a-ţi petrece şi a cânta în Domnul!
Noi, ostaşii Domnului, trebuie să facem să răsune pe tot locul cântărite noastre de slavă lui Dumnezeu, pentru că tocmai aceste cântări sunt dovada trecerii noastre prin Marea Roşie.
Ce bine a spus acest lucru fratele nostru ostaş, N. Cimpoca, în poezia:
Să cântăm, iubiţi ostaşi,
Un cântec frumos de marş,
Să cântăm de mulţumire
Pentru a noastră mântuire,
Cum şi Moise a cântat
Când din mare a scăpat
Şi Faraon s-a-necat.
Aşa şi noi, fraţi iubiţi
Şi de Domnul mântuiţi,
Să cântăm Domnului sfânt
Cântări noi pe-acest pământ,
Căci Acela ne-a scăpat
De pieire şi păcat;
Şi în loc de-njurături
Cântăm imnuri din Scripturi.
Părintele Iosif Trifa
din “Spre Canaan”
1 Comment