Diferitele întâmplări din viaţa noastră, stările sufleteşti trăite de noi au nevoie de o exteriorizare ca de o supapă de siguranţă, şi această exteriorizare se face în modul cel mai fericit prin cântare şi, mai ales, prin cântarea religioasă, căci ea este un „dialog“ cu Cel Care Însuşi a pătimit, ca să poată şi celor ce se ispitesc să le ajute (cf. Evrei 2, 18). Cântarea religioasă, prin textul ei, luminează mintea, prin melodia ei sensibilizează inima, prin ritmul ei determină voinţa la hotărârea bună de a slăvi pe Dumnezeu, ceea ce de fapt este scopul creării omului, ca prin aceasta să fie fericit (vezi Romani 11, 36 şi Coloseni 1, 16).
Semnificativ este faptul că, tocmai în preajma patimilor Sale, Mântuitorul a cântat laude lui Dumnezeu împreună cu ucenicii Săi (Matei 26, 30). Ei înşişi au putut cânta apoi laude lui Dumnezeu, chiar şi fiind în închisoare (F. Ap. 16, 25), bucurându-se că s-au învrednicit a suferi pentru Numele Lui (idem 5, 41 şi 13, 52). Ei ştiau „că prin multe necazuri se cade să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (14, 22).
Evreii nu puteau cânta când erau în robia babilonică, deşi erau solicitaţi să facă aceasta. „Nu puteau cânta cântarea Domnului în pământ străin“ (Ps. 136, 4). Sfinţii Părinţi, tâlcuind textul acesta, consideră că nu pot cânta lui Dumnezeu cu vrednicie cei care sunt în stare de păcat, aceasta fiind considerată „robie“. De fapt, nu poate cânta un hoţ care merge să fure sau un om plin de ură. Dar poate cânta soldatul care îşi iubeşte patria, tânărul care-şi iubeşte logodnica, credinciosul care iubeşte pe Dumnezeu cu inimă curată. De aceea, este îndemnat de Cuvântul lui Dumnezeu să „cânte cel cu inima bună“; şi anume, să cânte psalmi (Iacov 5, 13). Deci nu orice cântări! Moise, care a învăţat pe poporul evreu să cânte cântări duhovniceşti de slavă lui Dumnezeu (Evrei 15, 1-19), când a venit cu tablele Legii de pe munte, a auzit poporul cântând, dar nu cântări de laudă lui Dumnezeu, ci „cântări de oameni beţi“ (Ieşire 32, 18), lucru pentru care şi-a părăsit blândeţea obişnuită şi s-a supărat rău.
Dar când cineva iese din această robie a patimilor, ca şi fiul cel rătăcit care s-a întors la tatăl său, pentru unul ca acesta se bucură şi cântă îngerii lui Dumnezeu (cf. Luca 15, 7-10 şi 32).
Dacă pot să-şi exprime bucuria prin cântare religioasă cei care se întorc la Dumnezeu, biruind păcatele, cu atât mai mult a putut face aceasta Maica Domnului, Prea Curata, când a primit Buna Vestire, încât ne-a lăsat şi nouă un imn de slavă lui Dumnezeu, pe care Biserica l-a preluat în Slujba Utreniei: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul…“ (Luca 1, 46-55).
De asemenea, vor putea cânta „cântare nouă“ cu îngerii împreună, în ceruri, doar cei răscumpăraţi de Iisus Hristos, fiindcă acea cântare „nu o pot învăţa decât cei neprihăniţi în gura cărora nu este vicleşug“ (vezi Apoc. 14, 3-5). Aceasta este condiţia de admitere în corul ceresc.
Dar, ca să putem cânta în corul îngerilor şi al sfinţilor în ceruri, trebuie să facem „repetiţie“ încă de aici de pe pământ, cântând mereu, bucurându-ne pururea (Filipeni 4, 4). Căci aceasta este una dintre „roadele Duhului Sfânt“, pe care trebuie să le aducem (Gal. 5, 12). Fie că suntem în biserică, fie că suntem acasă, fie că suntem la lucru, e bine să ne manifestăm dragostea noastră faţă de Dumnezeu, după îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pe Domnul!“ (Ps. 150, 6) „Lăudaţi pe Domnul, că bine este a cânta; Domnului Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea“ (Ps. 146, 1).
Pentru cântările bisericeşti din strană trebuie o pregătire şcolară sau o practică mai îndelungată, precum şi aptitudini vocale deosebite: troparele, catavasiile, sedelnele etc., sunt foarte frumoase, pline de evlavie şi grele de dogmă, dar şi greu pot fi cântate de către „toată suflarea“. De obicei, le cântă unul sau doi, ori un număr restrâns de credincioşi cu dar de cântare, şi, din cauza aceasta, sunt mai puţin accesibile înţelegerii de către cei mai mulţi. Pe lângă cântările tradiţionale bisericeşti, pot avea loc şi timp şi unele cântări noi, după rânduiala stabilită de Sf. Ap. Pavel, fiecare putând să contribuie personal, spre zidirea Bisericii (cf I Cor. 14, 26). Într-o situaţie asemănătoare, Mântuitorul a zis: „Acestea trebuie să le faceţi, pe celelalte să nu le lăsaţi“ (Luca 11, 42). Potrivită, din acest punct de vedere, este şi afirmaţia Domnului, că omul cărturar, care a învăţat Împărăţia cerurilor, este asemenea unui gospodar care scoate din cămara sa şi vechi şi noi (Matei 13, 52).
Din îndurarea lui Dumnezeu faţă de poporul nostru românesc, s-au ivit şi-n ţara noastră poeţi şi muzicieni religioşi care au compus, mai ales în ultimii 75 de ani, mii de cântări duhovniceşti, psalmi şi laude aduse lui Dumnezeu (cf. Colos. 3, 16). E vorba despre cântările Oastei Domnului. Ele au caracteristica textului ortodox, au de asemeni o rimă impecabilă şi inconfundabilă, o melodie uşor de învăţat de către oricine, precum şi un ritm agreat, mai ales de tineret şi de către simpli credincioşi cu o cultură muzicală minimă sau chiar şi fără de aceasta. Ele s-au răspândit în toată ţara şi chiar peste hotare, contribuind la slăvirea lui Dumnezeu şi întoarcerea la credinţă a multor fii rătăciţi. Prin aceste „cântări noi“, mii de credincioşi „au fost pătrunşi la inimă“ (F. Ap. 2, 37), devenind „oameni noi“, plăcuţi lui Dumnezeu, hotărâţi, printr-un legământ personal, să fie ceea ce s-a prefigurat în Taina Sf. Botez: „ostaş al lui Hristos“, pentru ca, astfel, Hristos să ia chip în cel ce se naşte din nou „spre mântuirea sufletului şi a trupului, spre ascultarea credinţei, spre a lucra voia lui Dumnezeu şi a umbla în căile Domnului“ (vezi Slujba Sf. Botez).
Cântările Oastei Domnului şi, în general, toată activitatea acestei Lucrări, nu urmăresc alt scop decât „aflarea şi vestirea lui Hristos“, precum şi trăirea cu adevărat după voia lui Dumnezeu şi a canoanelor Sfintei Biserici. Acolo unde şi preoţii au colaborat cu cei din Oastea Domnului, Lucrarea s-a dovedit benefică, atât pentru Biserică, cât şi pentru preotul însuşi, prin sincer ataşament sufletesc. Au fost însă şi cazuri de fraţi preoţi, care au etichetat cântările Oastei Domnului ca fiind „pietiste“, adică propagând o mistică bolnăvicioasă. De acest pietism s-au temut mai tare decât de indiferentismul religios de care suferă o mare parte din credincioşii ortodocşi. O acuză total nefondată se aduce recent cântărilor Oastei Domnului în primul număr al revistei «Teologia» din Arad, 1997, pag 54-56, de către preot lector Vasile Vlad, că ar fi nefilocalice şi necatehetice şi ar promova senzualismul voalat. O asemenea afirmaţie o poate face numai cine nu s-a integrat în această Lucrare şi, de aceea, nu poate înţelege mesajul autentic religios ortodox al acestor cântări, căci „Oastea Domnului nu se poate cunoaşte din exterior, ci numai din interiorul ei“ ( Înalt Prea Sfinţia Sa Serafim Joantă). Greu s-ar putea scrie corect istoria României de către un turc, sau german, sau maghiar, faţă de cum ar face un român.
Chiar dacă s-ar fi strecurat în tezaurul de spiritualitate al literaturii în cauză vreo expresie reprobabilă, sub aspectul înfierat mai sus, un preot cu bună-voinţă şi înţelepciune poate evita şi chiar îndrepta textul sau faptul respectiv. Sunt însă unii oameni care nu văd decât „găurile din caşcaval“ şi e păcat să-l arunce cu totul la gunoi. E greşit să se facă o generalizare dintr-o excepţie, ca şi cum s-ar arunca şi copilul din covată o dată cu apa, denigrând toate cântările pentru vreo una mai puţin reuşită. De exemplu: „În mine nimic nu e bun, tot ce-am făcut e rău“. Acest text, rupt de context, ar suna a protestantism, pentru teologi, dar se poate corecta: „În mine prea puţin e bun şi mult am făcut rău“. Aşa sună mai filocalic, apropiindu-se de expresiile Sf. Părinţi, care se „străduiau mereu să pună început nevoinţelor spre mântuire“. Ar fi şi mai catehetic sugerând stăruinţa ca puţinul bine să crească, ştiind tot atât de bine că nimicul nu poate creşte. Iată rezolvarea! Mai este vreun nod în papură?
În ce priveşte acuzaţia că prin „plăcutele cântări“ ale „scumpei ostăşii“ s-ar promova senzualismul, eu i-aş sfătui pe cei susceptibili la senzualism să nu mai citească nici Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, nici cartea lui Rut, căci s-ar putea… sminti; să propună mai degrabă scoaterea acestor cărţi din canonul Sf. Scripturi. Totuşi, „pentru cei curaţi, toate sunt curate, iar pentru cei necuraţi şi necredincioşi nimic nu e curat, ci şi mintea şi cugetul le sunt întinate“ (Tit 1, 15). De fapt, albinele găsesc totdeauna florile, muştele găsesc gunoaiele. Fiecare după firea lui caută şi ceea ce caută aceea găseşte, chiar şi în cântările Oastei Domnului.
Mai este vreo acuzaţie? Cine dă cu piatra?…
Unii fraţi preoţi, crezând că aduc slujbă lui Dumnezeu (Ioan 16, 2), mai ales în perioada precedentă Revoluţiei din Decembrie, când Statul ateu a persecutat pe cei din Oastea Domnului, i-au huiduit şi ei ca pe nişte sectari, ba chiar i-au şi denunţat. Totuşi cei mai mulţi dintre aceşti ostaşi, cu intransigenţă, au dorit să rămână ortodocşi, fiind convinşi în străfundul inimii lor de adevărurile Bisericii noastre. De la început, întemeietorul Oastei Domnului, preotul ortodox Iosif Trifa, a fost caterisit; poetul Oastei Domnului, Traian Dorz, a suferit 17 ani de închisoare, în care timp, fără hârtie şi creion, a compus şi memorizat nenumărate poezii şi meditaţii religioase şi mulţi alţi credincioşi deosebiţi din cadrul acestei Lucrări au fost întemniţaţi, iar unora li s-au confiscat chiar casele şi averile. În libertatea supravegheată, altora li s-au aplicat amenzi grele. Toate acestea au fost suportate cu răbdare şi credinţă, iar „fraţii ostaşi“ nu s-au lepădat nici de Biserică, nici de icoane, nici de Sf. Cruce, nici de cinstirea Maicii Domnului şi de nici o învăţătură ortodoxă, dar nici de cântările pline de har şi mângâiere ale „scumpei ostăşii“, slăvind pe Domnul neîncetat în biserici şi în case particulare, şi, mai dureros, în închisori sau lagăre de exterminare, făcând dovada vocaţiei lor martirice ca şi primii creştini (vezi F. Ap. 5, 42). Dacă ar fi voit să întemeieze o sectă separată, o puteau face fără riscuri, căci Statul le-ar fi dat autorizaţie de funcţionare, ca şi celorlalte paisprezece culte, din dorinţa de a „dezbina şi a stăpâni“ mai uşor. Ostaşii însă n-au vrut decât să rămână în Biserica noastră ortodoxă bună şi străbună.
Eu însumi pot da mărturie pentru aceasta, prin ceea ce am pătimit în cei şase ani de detenţie, plus cinci de interdicţie de a sluji ca preot, cu toate că am fost hirotonit. Am fost pus în lanţuri pentru vina de a fi „ostaş“ şi pentru combaterea teoriilor materialismului ateu, îndeosebi aceea a originii omului din maimuţă. Am fost de asemenea anchetat mereu pentru cântările Oastei Domnului, confiscându-mi-se toate cărţile şi manuscrisele cu acest conţinut. Aceste cântări erau interzise ortodocşilor, dar erau libere pentru celelalte culte neoprotestante, care le-au preluat, le-au mai modificat, considerându-le ca ale lor şi atrăgând cu ele pe ortodocşi. În felul acesta, cântările compuse de ortodocşi, şi sfinţite prin jertfele lor, le-au folosit „pocăiţii“ cu succes pentru ei, şi bucurându-se de ele. De aceea, unii credincioşi habotnici (vezi F. Ap. 13, 50) le-au repudiat ca şi cum ar fi „cântări de la pocăiţi“.
Pentru divertisment, amintesc, în această privinţă, disputa dintre nas şi ochi, privitoare la dreptul de proprietate asupra ochelarilor, în urma căreia gura a rostit sentinţa:
Nasul, drept de proprietar s-aibă peste ochelari; / ochii se vor mărgini, prin ei, numai a privi. (Al. Donici)
Cam aşa au ajuns neoprotestanţii să se folosească de cântările noastre şi ar fi bine acum să ne revendicăm drepturile asupra lor, reintroducându-le în circuitul vieţii noastre creştineşti.
Totuşi, vor zice unii că există şi riscul ca, pe lângă cântările originale ale Oastei Domnului, să se strecoare, pe nesimţite, în adunările de fraţi ostaşi şi unele cântări ale altor culte, mai ales, acolo unde lipseşte preotul din adunare. El are o oarecare cultură muzicală şi, mai ales, teologică şi, dacă s-ar ivi asemenea situaţii, ar putea să intervină salutar în această problemă.
Dar unde e preotul? Duminica după-masă ce face părintele?
Totuşi acest risc posibil în timpul dictaturii atee, când multe cântări circulau doar în manuscris, azi nu mai e posibil, deoarece această mişcare are o carte de cântări tipărită şi verificată anterior sub aspectul acurateţei dogmatice de către păstorii delegaţi, în acest scop, de către Sf. Sinod al B.O.R. E adevărat că există anumite cântări care, prin conţinutul lor, fac parte din fondul internaţional al sensibilităţii creştine. Ca de exemplu, «Vreau lângă Dumnezeu» sau alte cântări. Dar, acestea sunt cazuri de excepţie.
Libertatea religioasă de care ne bucurăm acum, după Revoluţie, implică şi o mare responsabilitate, mai ales pentru preoţi. Astăzi, Oastea Domnului este legalizată, publicaţiile ei apar cu binecuvântarea Sf. Sinod. Părintele Iosif Trifa a fost reabilitat şi există unii preoţi, nu mulţi, care se implică în programul ostaşilor, ce pretinde un efort pastoral sporit, şi constată că de când au început un program cu „cântări noi“, pe lângă slujbele obişnuite, se umple biserica de credincioşi. Unii însă mai sunt asemenea găinii cu pui de raţă, care se tot miră de ce puii ei n-o ascultă să stea numai lângă ea şi se nelinişteşte, stând pe mal, că s-ar putea ca puii ei să „treacă de cealaltă parte“ ori să se înece în apa în care se scaldă cu multă plăcere.
„Când eram preot la ţară – vorbea Părintele Iosif – am învăţat pe credincioşi câteva cântări şi le dădeam scris pe foi volante cu indigo. Aşa de mult le plăcea, încât unele femei le cântau şi la lucrul câmpului şi, pentru ca să le poată cânta în întregime, îşi prindeau cântarea scrisă, cu ac de încopciat, de marginea hainei, ca să poată citi în timp ce pliveau buruienile. Cu aceste cântări am înlocuit jocurile de cărţi de la priveghiuri.“
Nouă, preoţilor, ne place să ne considerăm pescari de oameni, ca Apostolii; dar un pescar, dacă vrea să prindă peşte, nu pune în undiţă portocale, care îi plac lui, ci pune râme, care le plac peştilor. Dacă poporului îi plac „rime“, versuri, poezii, cântări noi, să le folosim spre a atrage credincioşii la biserică, pentru că altfel o să-i prindă alţi pescuitori în ape tulburi.
Într-o vară, fiind într-o staţiune cu soţia mea, ne plimbam, după cină, prin parc. Pe câteva bănci apropiate se odihneau bolnavii şi povesteau. Ne-am apropiat de ei şi i-am întrebat:
– Ce este la ordinea zilei?
– Bârfe, a răspuns unul.
Le-am spus apoi:
– Ştiţi că bârfitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Citiţi la I Corinteni cap. 9, vers. 10. Haideţi mai bine să cântăm ceva! Şi le-am cântat cântarea «Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu». Ne-au auzit şi nişte copii care se jucau în apropiere, şi cu ei am făcut un program în fiecare seară, după cină, când eram aşteptaţi de un număr tot mai mare de bolnavi. Se mirau şi doctorii că bolnavii lor au început să cânte şi ziceau: „Foarte bine, muzica face parte din tratament“. De unde ştiau ei aceasta? Oare nu din Cuvântul lui Dumnezeu, cum e scris în Pildele lui Solomon: „O inimă veselă este un leac minunat. Pe când un duh fără curaj usucă oasele“ (Pilde 17, 22 şi 12, 25).
„Să cântăm deci Domnului cântare nouă“ (Ps. 149, 1).
Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă prin cuvintele evangheliei din preajma Postului Mare: „Când postiţi, nu fiţi trişti“ (Matei 16, 16). Deci nici atunci, cu atât mai mult când a trecut vremea de plâns (vezi Eclesiast 3, 4) începe vremea de cântare.
Iar Celui ce poate să ne păzească de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui neprihăniţi şi veseli, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, slavă, în toţi vecii. Amin. (Iuda 1, 24-25)
Preot Ioan HORNEA – Arad*
*Părintele Ioan Hornea, a trecut la Domnul la data de 1 septembrie 2016
