Cântați Domnului tot pământul(ps. 95,1).
Cântați Domnului cantare noua(ps. 95,1).
Cântați Dumnezeului nostru, cântați (psalm 46,6-7).
Toata suflarea sa laude pe Domnul(psalmul 140,20).
Scripturile spun că lumea cerească răsună neîncetat de cântările cetelor îngerești. Iată, am văzut pe biruitorii fiarei cântând cântarea Mielului și zicând: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice” (Apocalips 15, 3). „Și am auzit glas din cer… era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor” (Apocalips 14, 2-5). După aceea, m-am uitat și am văzut o mulțime mare din tot neamul și semințiile și noroadele și limbile, stând înaintea Mielului, ținând în mâinile lor finici și strigau cu glas mare, zicând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru și a Mielului” (Apocalips 7, 9-12).
Cântările de slavă lui Dumnezeu ar trebui să răsune neîncetat în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt ne-au învrednicit – ne învrednicesc – pe noi, păcătoșii, cu atâtea daruri și binecuvântări, încât oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete, ar trebui să cântăm cântări de slavă și mulțumire lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să-L laude neîncetat pe Domnul și să-I cânte Lui (Psalm 65, 1). Cântările noastre ar trebui să se împletească neîncetat cu cântările cerului. Îndemnul psalmistului David: „Cântați Dumnezeului nostru, cântați!” – ar trebui să fie veșnic pe buzele noastre. De 7 ori în zi ar trebui „să cântăm Domnului, că Cu mărire s-au preamărit „(Exod 15, 21).
Așa erau creștinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovnicești, ascultând porunca apostolului Pavel: „Nu beți vin întru care este desfrânare, ci vă umpleți de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, laude și cântări duhovnicești” (Efeseni 5, 18-19). „Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inimile voastre” (Coloseni 3, 16).
Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viața creștină. Era o lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau „plini de Duhul Sfânt”. Ei erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Un om m-a întrebat astăvară dacă a cântat vreodată Mântuitorul și apostolii. Era acest om împotriva cântărilor pe care le facem noi, ostașii Domnului, și credea că m-a prins cu această întrebare. Eu însă i-am răspuns imediat: da, au cântat și încă regulat. În privința asta, o Evanghelie ne-a păstrat o mărturie de mare preț. În seara Cinei celei de taină, ne spune Evanghelia că la sfârșitul Cinei, Mântuitorul cu apostolii „își cântau cântările de laudă” (Matei 26, 40 și Marcu 14, 26). Acest loc ne spune clar că Mântuitorul cu apostolii, în adunarea lor, foloseau regulat cântarea religioasă.
Vechiul Testament este și mai mult o mărturie pentru cântarea duhovnicească. Psaltirea însăși nu este altceva decât o carte de cântece religioase: o carte de poezii religioase pe care psalmistul David le-a făcut cântându-le la harfa.
Dar în decursul timpului, cântarea s-a răcit și ea și s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieșit parcă cu totul din lume. A rămas aproape numai în biserică. Parcă a scos-o cineva din lume și a închis-o în biserică. Viața creștinilor de azi nu mai răsună de cântări religioase ca la începutul creștinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini:
În primul rând, pentru că a slăbit creștinismul: a slăbit râvna și duhul creștinilor și în aceeași măsură a slăbit și s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumești pentru că e plină lumea de „oameni lumești”. Au amuțit cântările duhovnicești pentru că s-au rarit grozav „oamenii cei duhovnicești” (1 Corinteni 2, 14).
Nici măcar duminica, în ziua Domnului, nu se aud cântările duhovnicești (se aud în schimb cele ale diavolului: desfătările, jocurile, cântecele lumești, etc.).
A doua pricină este greșeala că în biserică și în afara bisericii, nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor și să aparțină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană sau în coruri. La început, biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul. Slujbele bisericii sunt astfel întocmite ca să cânte întreg poporul.
În unele părți de la noi și în alte țări ortodoxe se mai păstrează încă această tradiție veche și bună de a cânta întreg poporul. Însă în cursul timpului, cântarea bisericească s-a luat din gura poporului și s-a dat exclusiv stranei. În acest mod, poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu este bine acest lucru. Sectarismul câștigă aderenți tocmai prin cântarea religioasă comună.
La noi a prins credința greșită despre cântările bisericești, că ele ar aparține exclusiv diecilor. S-a întâmplat și aici ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia și Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credința greșită că Evanghelia este o carte sfântă ce trebuie să stea doar pe masa sfântului altar, ferecata în cât mai mult aur și argint…e păcat să iasă în lume…e păcat să citească în ea altcineva decât preotul.
Se mai află încă și azi destui neînțelesi cari strigă că Biblia este o „carte pocăită”, sectară. Cum te văd citind în ea, strigă după tine că ești „pocăit”, sectar.
Așa s-a întâmplat și cu cântarea bisericească. S-a format și aici credința greșită că cântările bisericești și religioase aparțin numai stranei și numai preoților și diaconilor. Cum te aude cineva cântând asemenea cântare religioasă, strigă după tine că ești „pocăit”.
Niște ostași din Oastea Domnului îmi spuneau că în clipa în care au început să cânte în adunările lor de duminică după-amiazi, oamenii au început să strige: ”Ii gata și cu astia!… Auzi-i cum cântă ca sectarii… i-am pierdut”…
Ce creștinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om „plin de Duh Sfânt” simte o lipsă să-și descarce și prin cântare acest „prinos” sufletesc. Cum spune și apostolul Iacob: De este cineva dintre voi cu inima bună, să cânte psalmi (Iacob 5,13).
Și iată, am ajuns și la vremile când această descărcare sufletească este batjocorită și prigonită. Ești creștin bun numai până când îți „descarci” sufletul răgind cântecele diavolului prin acele cârciumi.
Ce creștinism teribil!
Cântarea bisericească, cântarea religioasă trebuie să aparțină tuturor. Toți avem nu numai dreptul, ci și datoria să-L lăudăm pe Domnul prin cântări de slavă și mulțumire lui Dumnezeu, ascultând îndemnul psalmistului: Cântați Domnului tot pământul (Psalmul 95,1), „Cântați-i Lui, lăudați-L pe EL și spuneți toate minunile Lui” (Psalmul 104,2). Precum păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu în cântările lor, așa trebuie să facem și noi.
La plug, lângă vite, în pădure, la lucru, la fabrică, pe stradă, pe câmp, pe tot locul ar trebui să-i auzi pe oameni „cântând Dumnezeului nostru”.
Un cărturar i-a criticat și mustrat pe niște ostași din Oastea Domnului zicându-le: ”Voi vă apucați să cântați cântări bisericești și religioase? Treaba asta se ține de preoți și cântăreți”…
Un ostaș i-a răspuns foarte cuminte așa: ”noi cântăm pentru că, uită domnule, ce scrie aici în Psaltire la psalmul 138 și 160: „Lăudați pe Domnul toți îngerii Lui… lăudați-L pre El soarele și luna, stelele și lumina. Lăudați pe Domnul focul, grindina, zăpada… munții, dealurile, lemnele, fiarele și toate dobitoacele și păsările cele zburătoare… toată suflarea să laude pe Domnul”. Apoi, dragă domnule, noi am crezut că dacă și lemnele și dobitoacele sunt chemate să-L laude pe Domnul, apoi și noi datori suntem să-L laudăm prin cântări de slavă și mulțumire. Noi doar suntem mai mult decât lemnele și dobitoacele”.
Cuminte răspuns!
Cântarea bisericească și peste tot cântarea religioasă trebuie să aparțină tuturor. Poporul întreg ar trebui să cânte în biserică și afară de biserică. Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135:
Mărturisiți-vă Domnului că este bun.
Că în veci este mila Lui
Aliluia.
A treia pricină a slăbirii cântărilor duhovnicești este greșeala specifică a noastră a românilor – că nu s-a atras poezia și cântarea noastră populară în slujba Domnului. Poporul nostru este un popor plin de poezie și de cântare. Poezia și cântarea sunt un dar special al poporului nostru; numai că acest dar trebuie atras în slujba Domnului. Doar niciun alt popor n-are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Și totuși se aud atât de rar cântările și poeziile cele religioase.
Un popor este veșnic cu „Frunza verde” în gură, ar trebui să aibă cărți întregi de poezii și cântări religioase. Pe toate drumurile și prin toate casele ar trebui să răsune cântarea religioasă. Dar, vai, această cântare nu se aude. În schimb, se aud pe toate drumurile cântările cele urâte și murdare cu care „creștinii” își otrăvesc sufletul lor și al altora.
Cântări ca „Am un leu și vreau să-l beau… Foaie verde trifoi, of! of! of!…” Cine-a făcut cârciuma’n drum” etc.,le știe toată lumea și le cântă „întreg poporul”, dar nu știe creștinul nostru nici măcar o singură cântare religioasă. Pentru diavol poate cânta, dar pentru Domnul e mult. Vai! Ce lucru dureros! Să te numești creștin și să nu știi nicio cântare creștinească, dar pe la cârciuma sa cânți pentru slava diavolului!Ce lucru grozav!
Dar un lucru și mai grozav decât acesta e să-i vezi pe „creștinii” de azi cum se supără și cum se înfurie în data ce te apuci să dai viață cântărilor creștinești. Cică lucrul acesta ar fi o „crimă de moarte”. Îndată ce începi a „cânta Domnului”, lumea strigă că ești „sectar”, „smintit”, etc. Ești om de treabă numai până ce-l slăvești pe diavolul prin cele cârciume.
Această judecată nenorocită ne-a adus apoi la rușinea că noi, un popor plin de poezie și cântare, să nu avem cântări religioase. Eu m-am gândit mult și de multe ori, cum se face că englezii și nemții au atâtea poezii prefăcute în cântări și imnuri religioase pe care le cântă și pruncii cei mici. Englezul și germanul sunt un popor rece; n-au nici pe departe poezia și cântarea românului și totuși viața lor e plină de poezii și cântări religioase. Noi, un popor plin de poezie și de cântare, nu avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei și tainele mântuirii.
Până nu s-a ivit Oastea Domnului, nu s-a aflat nimeni care să atragă poezia și cântarea poporului în slujba Domnului. Și ce lucruri minunate se pot face în direcția aceasta!
Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă alt popor colinde atât de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele, a pus românul nostru sufletul său religios: prin ele și din ele răsare comoara credinței neamului nostru. Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări religioase.
Puțin își dau seama despre cât de mult îl plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câștigă adepți tocmai prin cântarea versificată. Cântarea de poezii și psalmi versificați ar fi pătruns în popor cu mult mai repede și mai adânc decât multe din frazele greoaie traduse „ad litteram” din grecește și slavonește, cu care cam greu se deprinde poporul și le învață cam greu.
Și acum, după aceste observații generale, mă întorc către cei din Oastea Domnului și le spun: Noi, Ostașii Domnului, trebuie să cântăm cântări religioase. Oștile cerești Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu și pe „Mântuitorul”. Așa trebuie să facă și oastea noastră. Cântarea se folosește și în armatele cele lumești. În toate armatele s-a introdus muzica și cântarea. Ea dă înălțime și curaj la luptă. Și în Oastea Domnului trebuie să răsune muzica și cântarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muți. Trebuie să fie o armată ce cântă cântece de „vitejie”, de laudă și de mărire lui Dumnezeu.
Avem și datoria de a-I mulțumi lui Dumnezeu și prin cântare pentru darurile și binecuvântările de cari ne-a învrednicit. Noi suntem niște scăpați de „potop”, niște trecuți prin „Marea Roșie”, niște scoși din „Sodoma și Gomora” să vestim și prin cântare minunile pe care le-a făcut Domnul cu noi. Israelitenii au cântat o „cântare nouă” după ce au scăpat din Marea Roșie.
Așa și noi, frați iubiți
Și de Domnul mântuiți
Să cântăm Domnului sfânt
Cântări noua pe pământ.
Cântați Domnului cântare nouă și spuneți toate minunile Lui (Psalmul 95,1 și 104,2).
Cântarea religioasă nu trebuie să fie numai o datorie a noastră, ci trebuie să fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru, întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simte lipsa cântărilor duhovnicești. Un om „plin de Duhul Sfânt” simte lipsa de sa-și descarce acest prisos sufletesc prin cântare.
Cântarea pusă în slujba Domnului și în slujba mântuirii sufletului este o mare putere pe care trebuie să o folosim peste tot locul. Pentru a ajuta acest lucru, am alcătuit carte aceasta. Ea este un început, pe care, cu ajutorul Domnului, îl vom duce mai departe.
Ea cuprinde cântările bisericești și cântările speciale ale Oastei, cari le-am aflat potrivite să fie cântate în comun în adunările fraților ostași.
Am dat și o seamă de cântări bisericești, unul dintre scopurile Oastei fiind și acesta: să introducem poporul în cântarea bisericească. De altfel, pe cele mai multe locuri, ostașii au intrat de mult în cântarea bisericească și biserica a căpătat glas prin râvna lor. În foarte multe locuri, Oastea Domnului cântă acum în biserică.
Cântările speciale ale Oastei le-am adunat cu multă trudă de prin țară. Spre acest scop, am trimis în lumea ostașilor pe frățiorul nostru iubit Alexandru Morariu, învățător-ostaș. Am făcut mari jertfe și cheltuieli personale cu strângerea acestor cântări și n-am cruțat nimic pentru a împlini vechiul meu ideal: o carte de cântări pentru Oastea Domnului.
Am mai avut apoi și alte greutăți. Poeziile populare care au căpătat glas a trebuit să le pun la punct, să le îndreptez, să le împart pe strofe, și numai cine s-a ocupat cu acest lucru știe câtă trudă se cere și aici. În felul acesta, eu sunt coautorul (împreună-alcătuitorul) poeziilor și cântărilor din cartea acesta. Ele îmi aparțin mie ca unui coautor și editor al lor. Aceasta și pentru motivul că lumea de azi s-a cam dedat să dea buzna în munca și jertfa altora.
Iată acum îmi văd visul împlinit: avem carte de cântări a Oastei Domnului. Slăvit să fie Domnul și pentru această biruință. Cartea aceasta iese a patra oară de sub tipar. În decurs de 2 ani s-a tipărit în 22 mii de exemplare (ediția I-a, 5000 de exemplare; ediția a II-a, 4000 de exemplare; ediția a III-a, 8000 de exemplare; ediția a IV-a, 500 de exemplare). O grațioasă mărturie despre plăcerea cu care poporul a primit cântarea ce-i place: cântarea religioasă populară versificată.
Cântările Domnului răsună acum prin case, pe drumuri, pe trenuri, pe la lucru și oriunde se întâlnesc frații ostași. Învață și poporul nostru să cânte Domnului, căci a cântat destul pentru diavolul. Slăvit să fie Domnul care ne-a învrednicit să ajungem aceste zile! Binecuvântează, Doamne, cu folos de mântuire sufletească pe cei ce vor folosi cartea aceasta cântându-ți Ție cântare nouă (Psalmul 143,9).
Sibiu,la 1 Octomvrie 1934.
Preot I. Trifa.
