Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „CĂRĂRILE CELE VECHI”

„CĂRĂRILE CELE VECHI”

„CĂRĂRILE CELE VECHI”

din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Rediu – 14 octombrie 1979

Slăvit să fie Domnul!

„Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi-ntrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună. Umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre»” (Ier 6, 16).

Pe toţi ne interesează problema mântuirii. Eu cred că pentru aceasta vă strângeţi mereu frăţiile voastre de pe meleagurile Moldovei, ca şi noi de pe meleagurile îndepărtate ale Ardealului: dorim mântuirea. Şi pentru că dorim din toată inima, să fim cu multă luare aminte. De când prima piatră de temelie a Bisericii creştine a fost [pusă], acum sunt aproape două mii de ani. Multe reforme s-au făcut în Bisericile creştine în timpul celor două mii de ani. S-au ridicat fel şi fel de învăţători şi fel şi fel de-nvăţături, încât, după aproape două mii de ani, putem spune aşa cum spune Apostolul Pavel: „În timpul din urmă, oamenii vor avea o formă de evlavie, dar fără de putere”.

Ne-am cutremurat lăuntric când am auzit în ce stare ne găsim noi [faţă de] învăţăturile de-acum două mii de ani, date de Duhul Sfânt prin înaintaşii noştri. Şi-am dori, fraţilor, [să spunem aşa] cum avertiza proorocul Ieremia pe poporul Israel care s-a abătut de la căile Domnului şi a săpat fântâni care n-au ţinut apă, a mâniat pe Domnul Dumnezeul oştirilor, Care l-a purtat pe poporul Lui spre Ţara Făgăduinţei, dându-i pâine din cer patruzeci de ani. (…)

Fraţilor dragi, aşa de rar ne vedem… Nu mai avem posibilităţile de altă dată, să ne întâlnim prin presă şi prin întâlniri mai dese, în această binecuvântată Lu­crare pe care Dumnezeu a trezit-o în ţara şi-n poporul nostru, şi-n Biserica noas­tră. Cu prilejul întâlnirii noastre, o spun cu toată tăria: [Dumnezeu] a ridicat acest voluntariat în Biserica noastră la o luptă foarte grea. Şi lupta grea pe care-o avem noi de purtat este reîncreştinarea poporului nostru creştin. După felul de trăire, după felul de purtare, nu ne mai asemănăm cu prima Biserică de la început.

Intrând în comuna dumneavoastră, am auzit chiote, cântece şi ne-am dat seama că nu e nuntă: e ospăţ. Despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Aţi trăit destul în beţii, în ospeţe, în chefuri şi-n slujiri idoleşti neîngăduite”. Şi noi le sfinţim. Sfinţim ospeţele, unde sunt băuturi, jocuri şi tot ce-i necuviincios.

Ei, fraţilor, iată, tocmai de aceea Dumnezeu a ridicat acum cincizeci şi ceva de ani acest voluntariat în Biserica noastră. Şi-i o minune, fraţilor! Câte vânturi n-au bătut peste Lucrarea aceasta! Ce furtuni îngrozitoare n-au venit! Istoria acestei Lucrări va dovedi odată anii grei [de după] 1935, care au fost cei mai grei ani pentru Lucrarea aceasta. Parcă – pământeşte vorbind – la cârma acestei corăbii era un luntraş slab, cu şapte operaţii în corpul lui, străjuit de trei calfe care-l însoţeau la reclădirea Bisericii creştine, la reîncreştinarea Biserici creştine. Erau: Părintele Iosif, fratele Ioan Marini, Nicolae Vonica şi fratele Traian. Sunt puţine exemplarele [foilor] care mai sunt din vremurile acelea, vremuri grele, vremuri pe care le-a trăit această Lucrare; căci Lucrarea aceasta, ca şi Biserica creştină de la început, s-a născut în prigoane, a trăit în prigoane şi va muri în prigoane. Aceasta a fost soarta Bisericii şi va fi pentru totdeauna.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, spune: „Staţi la drumuri şi-ntrebaţi de cărările cele vechi”. Nu erau drumuri; erau cărări, că prea puţini mergeau pe ele. În scurgerea vremurilor, numai cărări au rămas din drumurile bătătorite, din pământul drumurilor amestecat cu sângele înaintaşilor noştri din cei 300 de ani [de persecuţii]. Aşa s-a cimentat Biserica lui Dumnezeu, prin care s-a făcut această plămădeală atât de puternică, încât nimeni şi nimic în lume nu va putea dărâma Biserica vie a lui Dumnezeu.

„Staţi la drumuri şi-ntrebaţi!” Noi nu ne mai putem mulţumi cu o formă de evlavie. Nu ne mai putem mântui cu un Hristos al lumii, în felul lumii; cu care se cunună lumea, cu care se botează lumea, nu mai putem trăi aşa.

Minune! – gândiţi-vă şi la acest lucru: câte curente n-au bătut peste Lucrarea aceasta! Lucrarea aceasta a lucrat cu atâta hărnicie, încât putea să numere astăzi peste trei milioane de oameni. Dar au venit străinii şi-au rupt fără milă şi-au sfâşiat această Lucrare. Au rămas puţini statornici dintre acei de pe vremurile acelea de la început, care şi-au păstrat statornicia în Cuvântul lui Dumnezeu şi‑n această Lucrare. Şi ne-am întrebat: De ce? Că, după anii grei prin care-am trecut, poate aveam şi noi nevoie de odihnă, de linişte, de o Lucrare în care să ne putem bucura ca alţii. De ce oare Dumnezeu ne-a ţinut mereu tot în furtuni, tot în vânturi şi tot în primejdii? De ce, fraţilor? De ce n-am putut trece în altă parte, să ne-adăpostim şi noi în dosul unei hârtii? De ce n-am putut? Pentru că Dumnezeu a vrut ceva cu Lucrarea aceasta.

Lucrarea Oastei e o lucrare de viitor. Lucrarea Oastei are o sarcină grea. A avut întotdeauna şi are sarcina aceasta grea. Repet din nou: are o mare misiune în Biserica lui Dumnezeu. Anii grei prin care vom trece şi noi şi a trecut întotdeauna Biserica Domnului, să ştiţi, trebuie trecuţi cu orice preţ. Oricât ar fi de strâmte cărăruile, oricât ar fi de acoperite de iarba uitării drumurile bisericii noastre, noi am dori mereu, din inimă, şi stăruim mereu în faţa lui Dumnezeu să devină din nou drumuri bătătorite. Parcă ne mângâie Cuvântul lui Dumnezeu din Psalmul 42: „Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu? Mi-aduc aminte de zilele de-odinioară când mergeam înconjurat de mulţime spre Casa Domnului. Nu te mâhni, suflete al meu. Crede în Dumnezeu, căci iarăşi Îl vei lăuda”. Aceasta este nădejdea noastră şi cu această nădejde murim, în această Lucrare, oricât ar fi de greu drumul pe care trebuie să mergem. Când ne-am întors la Dumnezeu, am făcut un legământ pe viaţă şi pe moarte că-I vom sluji Domnului. Până când inima mai bate în noi, suntem hotărâţi să rămânem statornici în această Lucrare, în Biserica lui Dumnezeu.

Acum aduceţi-vă aminte de cărările vechi. Dacă nu le cunoaşteţi unii care aţi venit mai târziu la Domnul, ascultaţi de cei care-au mai rămas, încă puţini, care ne pot vorbi de cărările vechi, care ne duc pe noi la mântuire şi la Împărăţia lui Dumnezeu. De ce? Ca să aveţi pace în sufletele voastre şi să-I puteţi sluji Domnului. Noi vrem să-I slujim lui Dumnezeu! Vrem! Lucrarea aceasta a fost cea care a spus întotdeauna: „Noi suntem gata să ne supunem tuturor”. Am primit şi de la Domnul învăţătura aceasta: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri!”. „Supuneţi-vă stăpânirilor; (…) orice stăpânire e de la Dumnezeu”. Am înţeles şi practic am dovedit lucrul acesta: am dat cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Am slujit ţara şi poporul nostru întotdeauna; dar vrem să-L slujim pe Dumnezeu cu sufletul nostru, căci numai un suflet avem….

citește în continuare:

„CĂRĂRILE CELE VECHI” (II)
„CĂRĂRILE CELE VECHI” (III)
„CĂRĂRILE CELE VECHI” (IV)
„CĂRĂRILE CELE VECHI” (V)
„CĂRĂRILE CELE VECHI” (VI) – Preţuiţi adunările, fraţilor!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *